Valorile profesionale constituie elemente definitorii în interacţiunea cu societatea şi beneficiarii profesiei, comportamentele, atitudinile fiind expresia directă a valorilor. De o importanţă majoră pentru morala profesională, inclusiv cea a asistenţei sociale, sunt valorile: datorie, responsabilitate, libertate, dreptate, solidaritate, cooperare, încredere, respect reciproc şi altele. Ne vom referi succint la conţinutul valorii „solidaritate”, care reprezintă o valoare de referinţă în asistenţa socială, asistenţii sociali având obligaţia de a înfrunta condiţiile sociale ce contribuie la excluziunea socială, stigmatizare sau subjugare şi să lucreze în vederea dezvoltării unei societăţi incluzive [1, p.311-312]. Solidaritatea îşi are rădăcinile în zorii umanităţii, în lupta omului pentru supravieţuire, care a generat instinctul de solidarizare a grupului. Lipsit de mijloace de apărare în faţa pericolelor naturii, individul uman nu era în stare să opună rezistenţă greutăţilor vieţii de unul singur. Pentru ca să poată să se hrănească, să poată supravieţui, oamenii aveau nevoie de forţa de muncă colectivă. Numai o evoluţie a înlănţuirii umane sub înţelesul de corelare a intereselor individuale cu cele de grup, menţionează I.Miu, a permis miracolul existenţei omenirii de astăzi [2].  Pe parcursul dezvoltării istorice, solidaritatea s-a manifestat în cele mai diverse forme, precum: caritatea sociocomunitară, empatia socială, mila creştină, compasiunea civică, solidaritatea naţională, solidaritatea socială etc. Pornind de la Tönnies şi Durkheim, solidaritatea este definită drept mecanism integrator bazat pe: a) tendinţa/înclinaţia individuală spre sociabilitate generată de apropiere, empatie, similaritate, în cazul comunităţii (solidaritate mecanică), sau b) satisfacerea interesului individual prin interdependenţa generată de diviziunea muncii sau piaţă, în cazul societăţii (solidaritate organică).  Solidaritatea reprezintă un mecanism al autoreglării sociale, autoconservării şi autodezvoltării organismului colectiv, care permite să fie folosite în măsură maximă posibilităţile tuturor membrilor societăţii în scopul bunăstării individuale şi sociale/colective. Premisele solidarităţii sociale sunt în sine de natură universalistă. Din această perspectivă, solidaritatea socială reprezintă întruchiparea principiului egalităţii indivizilor în faţa nevoii: toţi indivizii, la un moment dat, în decursul existenţei lor, se pot afla în „nevoie”. Or, dependenţa nu mai poate fi considerată apanajul doar a unei minorităţi sau a unor grupuri sociale. Solidaritatea socială stipulează dreptul la ajutor ce se dobândeşte prin renunţarea – la nivelul întregii societăţi – la ideea de autosuficienţă în faţa nevoii [3, p.739-740].  În spaţiul moral, termenul de solidaritate este utilizat ca valoare şi ca principiu, exprimând nu atât o „datorie”, cât „fundamentul unei datorii” [4, p.1006]. Menţionăm, în acelaşi timp, că opiniile privind calitatea de datorie a solidarităţii sunt controversate. Unii autori susţin că datoria de a fi solidar nu este aceeaşi ca şi datoria morală de a fi cinstit, corect sau bun etc., aducând mai multe argumente în favoarea deosebirilor existente între acestea. Astfel, spun ei, pornind de la faptul că solidaritatea este un fenomen universal şi real, nu înseamnă că ea reprezintă o datorie morală. Solidaritatea de la sine nu indică cu cine, când, unde şi pentru ce trebuie să fim solidari; ea presupune în mod obligatoriu adăugarea încă a unei oarecare valori, în numele căreia trebuie să fii solidar (de exemplu, Dumnezeu, societatea, omenirea etc.). De asemenea, e ştiut că există şi „solidaritatea în rău”, care uneşte indivizii în săvârşirea acţiunilor amorale şi criminale. O asemenea solidaritate puţin posibil să poată fi privită în lumea umană ca datorie [5, p.32-39].  Conceptul solidarităţii s-a pomenit astăzi la confluenţa celor mai diverse discursuri. Mai mult, chiar şi în interiorul fiecărui curent, solidaritatea este interpretată adesea destul de diferit, ceea ce a făcut ca unele din aceste interpretări să fie aspru criticate nu doar de oponenţii, dar şi de adepţii aceluiaşi curent. Cu toate diferenţele de opinii, solidaritatea rămâne a fi un fapt uman, o valoare practică, necesitând datorii şi responsabilităţi individuale şi colective.  Din perspectiva asistenţei sociale, de importanţă majoră este accepţiunea etico-deontologică a conceptului de solidaritate. În acest sens, solidaritatea se prezintă în calitate de fundament al „datoriei morale” între membrii aceleiaşi comunităţi, în măsura în care ei se consideră ca formând un acelaşi organism, ceea ce presupune: „comunitate de idei”, „sentiment de întrajutorare”, „coeziune”, „unitate de concepţii, de interese şi acţiune” sau „a fi împreună”. Solidaritatea funcţionează în câmpul socioprofesional ca valoare majoră şi ca principiu ordonator al acestuia, susţinând protejarea individului şi a grupului, grija plină de consideraţie, înţelegere, bunăvoinţă; promovarea intereselor personale pe cât posibil în acord cu interesele de grup şi cu interesul general, o continuă conciliere dinamică între „privat” şi „public”; şi, astfel, activarea şanselor pentru un maximum de realizare individuală, prin armonizarea „libertăţii individuale” cu „protecţia comunitară”; prin corespondenţa „bine privat – bine public”, contribuind substanţial la progresul societăţii pe linie de securitate şi demnitate [6, p.279]. Richard Rorty întemeiază conceptul solidarităţii pe ideea de „acord neforţat” şi „dezacord tolerat”, de „interacţiune liberă şi deschisă” între oameni foarte diferiţi. Solidaritatea este acel „proces prin care ajungem să vedem alte fiinţe umane ca pe unul dintre noi, mai degrabă decât pe ei” [7, p.29] sau ne obligă să tratăm pe o altă persoană aşa cum am dori ca această persoană să ne trateze pe noi. Solidaritatea este prezentată de Richard Rorty ca mergând de la noi spre ei în spaţiul public, ca abilitatea de a te gândi la oamenii extrem de diferiţi faţă de noi (în special, în ceea ce priveşte durerea şi umilinţa – M.B.) ca fiind incluşi în domeniul lui noi [7, p.300]. Putem spune că şi asistentul social îşi construieşte relaţiile cu beneficiarii dintr-o asemenea perspectivă a semnificaţiei solidarităţii, urmărind să-i ajute pe aceştia să-şi rezolve problemele prin mobilizarea eforturilor proprii, precum şi cele ale comunităţii, instituţiilor respective, prin schimbarea mediului înconjurător, prin propuneri la nivel de politici sociale etc. Îndeplinindu-şi responsabilităţile profesionale, asistentul social devine un promotor al solidarităţii la diferite niveluri.  Solidaritatea este exprimată de însuşi scopul, misiunea asistenţei sociale, care îi uneşte pe toţi asistenţii sociali „să contribuie la bunăstarea oamenilor, să faciliteze satisfacerea trebuinţelor de bază ale tuturor indivizilor, acordând o atenţie deosebită trebuinţelor şi participării celor vulnerabili, discriminaţi şi săraci” [8, p.315-316]. Pentru atingerea acestui scop, asistenţii sociali acţionează în direcţia schimbării atât a oamenilor, cât şi a condiţiilor sociale, aplicând valorile fundamentale ale profesiei, care, de asemenea, sunt pătrunse de spiritul solidarităţii: demnitatea şi valoarea umană ca formă supremă a respectului unicităţii; justiţia socială, ca latură practică, teoretică şi morală de eliminare a discriminării, încălcării drepturilor omului şi de creare a oportunităţilor de dezvoltare personală şi socială deschise tuturor; participarea, ca formă activă de consolidare a abilităţilor personale şi de responsabilizare socială; individualizarea, acceptarea diferenţelor (culturale, de vârstă, de opinii etc.), prin care se recunoaşte unitatea umană şi, în acelaşi timp, că toţi oamenii au dreptul „de a fi indivizi şi de a fi trataţi nu doar ca persoană, ci ca o persoană diferită de celelalte” etc. Asistenţa socială este fundamentată pe promovarea incluziunii şi integrării indivizilor la cele mai diverse niveluri (familie, comunitate, societate), constituind un mijloc important de afirmare a coeziunii şi stabilităţii sociale [9, p.352-355].