Este recunoscut faptul că ştiinţa care asigură productivitatea şi funcţionalitatea limbajului literar, oferind noi posibilităţi de interpretare şi comprehensiune, este semiotica. Graţie acesteia, analiza oricărui discurs literar poate fi efectuat atît la nivel macrostructural (în integritatea sa), cît şi la nivel microstructural (în constituienţi separaţi). Însăşi noţiunea de semiotică include în sine o gamă complexă şi vastă de însuşiri pentru a explica, decodifica semnele realităţii atît de enigmatice, dar necesare şi importante. Este destul să analizăm definiţiile acestui termen pentru a ne convinge de veridicitatea evidentă.  Semiotica (termenul semeiotiké provine de la sema = semn) este ştiinţa care studiază existenţa semnelor în cadrul vieţii sociale (F. Saussure), doctrina formală a semnelor (Peirce), modalitatea trecerii de la iniţial spre enigmă (Th. Sebeok).  Se consideră că semiotica generală (care a cunoscut origine istorică diferită prin cei doi termeni: semiologie (linia lingvistică-saussuriană) şi semiotica (linia filozofică-pierciană şi morissiană) în conformitate include teoria codurilor şi teoria producţiei de semne, incluzînd utilizarea naturală a diferitor limbaje, evoluţia şi transformarea codurilor, comunicarea estetică, diferite tipuri de interacţiune de comunicare, folosirea semnelor pentru a indica lucruri şi stări ale lumii ş.a. De fapt, aceste probleme au fost evidenţiate încă la definirea semioticii de către F. Saussure («limba este un sistem de semne exprimînd idei şi, prin aceasta, este comparabilă cu scrierea, alfabetul surdomuţilor, riturile simbolice, formele de politeţe, semnalele militare etc. Ea este pur şi simplu cea mai importantă dintre astfel de sisteme. Se poate concepe, deci, o ştiinţă care să studieze viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale; ea ar putea forma o parte a psihologiei sociale, şi în consecinţă, a psihologiei generale; noi o vom denumi semiologie (de la grecescul «semn»). Ea ar putea să ne spună în ce constă semnele, ce legi le guvernează....» [1, p. 26] şi Pierce, fiind concepută ca «o acţiune, o influenţă care să constituie, sau să implice, o cooperare între trei subiecte–ca de exemplu, un semn, obiectul său şi interpretantul său–o asemenea influenţă tri-relaţională nefiind în nici un caz reductibilă la o acţiune între perechi», [1, p. 227).Semiotica asigură travaliul teoretic asupra gîndirii şi lucrurilor, venind cu virtualitatea codării-decodării în baza semnului. Semiotica se preocupă de descifrarea şi explicarea unui limbaj. Centrată pe semn, investigaţia semiotică ţine cont de sens şi semnificaţie. Semiotica ca instrument de valorizare, presupune perspectiva de cercetare a comunicării, care conţine sensul adevărat, în conformitate cu hermeneutica fenomenologică. În dependenţă de concepere a semnului ca funcţie, se consideră că semiotica semnificării este tratată de teoria codurilor, pe cînd semiotica comunicării priveşte teoria producţiei de semne. Umberto Eco susţine că avem de-a face cu un sistem de semnificare (şi deci cu un cod) atunci cînd există posibilitatea, socialmente instituită prin convenţie, de a lua naştere funcţii-semn, independent de faptul că functivele acestor funcţii sînt unităţi discrete, numite «semne», sau sînt mari secvenţe discursive, cu condiţia că relaţia să fie anterior şi premergător statornicită de către o convenţie socială. [1, p.14] şi avem un proces de comunicare atunci cînd posibilităţile oferite de un sistem de semnificare sînt exploatate pentru a produce FIZIC expresii, precum şi pentru diferite scopuri practice [1, p. 15]. Aspectele comunicării sînt eluciditate şi cercetate de diferite discipline (lingvistica, culturologia, psihologia muzicii, filozofia muzicii, semiosociopsihologia, filozofia etc.). Ştiinţa contemporană descifrează comunicarea ca transmitere a informaţiei de la un sistem (individ, grup etc.) la altul prin intermediul semnalelor materiale specifice ca proces de interacţiune socială bazat pe semne. Orice proces de comunicare presupune un sistem de semnificare. Cu alte cuvinte, procesul de comunicare este trecerea unui semnal de la o sursă, cu ajutorul unui transmiţător, printr-un canal, la un destinatar. Procesul de semnificare se verifică doar cînd există un cod (sistem de semnificare care cuplează entităţi prezente şi absente). Sistemul de semnificare este un construct semiotic autonom, înzestrat cu modalităţi de existenţă abstracte, independente de orice act posibil de comunicare. Iar procesul de comunicare presupune un sistem de semnificare ca condiţie necesară. E posibilă deci determinarea semioticii semnificării independent de semiotica comunicării; dar este imposibilă existenţa semioticii comunicării independent de semiotica semnificării. Acest adevăr se răsfrînge inclusiv asupra limbajului artistic. A. Boucourechliev susţine că studiul artei este indispensabil legat de studiul limbajului. La toate etapele de dezvoltare a omenirii, fenomenul estetic (care includea frumosul, sublimul, tragicul, comicul etc.) era perceput ca o sinteză între ideal şi real, raţional şi sensibil, perceptibil şi neperceptibil. În acest sens, teoreticienii ruşi consideră că nu poate fi determinat rolul primordial al celor doi poli, indiferent de termenii şi formele la care se recurge: obiectiv-subiectiv; raţional-iraţional; fenomen-esenţă; formăconţinut. Dimpotrivă, în prezent, se vorbeşte despre arta muzicală doar în baza unităţii acestor trăsături.  Esenţa obiectivă a fenomenului estetic în calitate de unitate polivalentă permite introducerea în teoria artei a principiului semnului ca unitate dintre semnificant şi semnificat: această posibilitate a fost evidenţiată încă în cadrul teoriilor estetice clasice, fapt menţionat de A. Losev: on peut distinguer sur le plan esthétique, compris comme expression, l’exprimé (essence, sens, signification) et l’exprimant (phénomène, fait, signifiant) [2, p. 270]. Semiotica materialistă concepe arta ca unitate indisolubilă de factorii materiali sensibili şi ideo-semantici, primii formînd semnificantul, iar ceilalţi semnificatul, ceea ce permite stabilirea unor relaţii strînse. Astfel, semiotica narativă poate fi definită ca ştiinţa tangenţelor dintre operele de artă şi produsul vorbirii, şi, în consecinţă, ca ştiinţă a afinităţilor artei şi limbajului. Semiotica narativă cercetează cu adevărat analogiile, obţinînd succese în domeniul dat. În realitate, nu arta, în ansamblul său, constituie sistemul semiotic, ci o operă luată aparte. De fapt, analogiile determinate în limbă şi în vorbire nu sunt eficiente decît în limita unei opere concrete (mai rar într-un ciclu), fiind stabilite reguli de semnificare (semiosis) mai mult sau mai puţin univoce, unităţile vocabularului, regulile sintactice şi de generare a textului. Există diverse abordări semiotice în funcţie de analogie cu limbajul ca fenomen fundamental. Atenţia primordială le revine (în lucrările lui B. Larine şi Y. Tynianov) particularităţilor semnificaţiei în limba poetică şi anume sinonimia singulară a conceptelor la un autor concret, adeseori subliniate de asociaţii sonore şi compoziţionale. Pe de altă parte (în lucrările lui André Biely), sînt relevate particularităţile semanticii şi vocabularului poetic ”profund”. De exemplu, conform lui A. Biely, raportul dintre A. S. Puşkin şi natură se manifestă prin ”suma tuturor cuvintelor sale” referitor la soare, aer, cer etc. Şcoala formalismului rus (reprezentată prin lucrările lui V. Propp şi V. Chklovski) a evidenţiat analogiile sintactice şi formale, generalizîndu-le în teza ”artă ca procedeu” (Chklovski susţine: ”dans une oeuvre d’art la pensée est aussi opposée à la pensée que le mot au mot et l’image à l’image”) [2, p. 271]. Această teorie a fost dezvoltată de şcoala semiotică franceză prin teza „Arta ca limbă” . Aceasta din urmă este o continuare a tezei formaliste (R. Barthes, C. Levi-Strauss).  Aceste abordări condiţionează teza următoare: asemenea limbajului verbal, arta posedă un plan de conţinut (ideile) şi un plan de expresie (imaginile obiectelor din lumea materială, încadrate în forme concrete şi tangibile: culorile picturilor, gesturile actorului, sunetele vorbirii etc.). Şi totuşi dacă ne limităm la acest aspect, conchidem că, în artă, ideile sînt codificate în îmbinări de imagini ale obiectelor, precum în limbaj sensurile şi semnificaţiile sunt codificate în secvenţe de sunete, cuvinte, propoziţii etc.  Pentru a vedea cum este abordat semnificantul în teoriile estetice clasice şi cum interacţionează idealul şi realul ca esenţă a fenomenului estetic, vom apela la opera lui M. Lermontov, a cărei imagini nu sunt concepute nici ca o simplă realitate prezentă, nici ca creare a unui vis detaşat şi pur. Într-o măsură oarecare, ele sunt o existenţă mediantă între realitatea tangibilă şi viziunea idealităţii pure. Scriitorul menţionează că această poziţie intermediară, dualitatea imaginilor artistice determină aspectele extrem de singulare ale poeziilor. Schiller defineşte (în „Scrisori despre educaţia estetică a omului”) arta ca joc, evidenţiind activitatea cognitiv liberă a artistului. Schiller distinge dihotomia lumea materială (sau „viaţa” conform terminologiei sale) şi cea ideală („imaginea”), efectuînd sinteza în categoria imaginii trăite sau imaginii vii. „Imaginea trăită” sau frumuseţea, echilibrul realităţii şi al formei se realizează în om, acesta din urmă devenind obiectul autoeducaţiei estetice şi, în acest caz, omul apare ca sinteză a ideii (formei) şi a materiei (a vieţii).  Prin urmare, în estetica clasică corelaţia dintre idee şi imagine, raţional şi sensibil (legătura care, din punct de vedere semiotic, constituie esenţa principiului semnificant în artă), este considerată drept reflectarea realităţii obiective, care nu este imediat observabilă şi nici generală. În opera de artă această realitate se manifestă în imaginea tipică, singulară. Teoriile lingvistice au urmat o cale analogică, doar cu o întîrziere istorică. Doar nu demult, în lingvistică, s-a formulat teza, conform căreia realitatea obiectivă a limbajului posedă diferite nivele căror le corespund diferite tipuri de fenomene abstracte. Dacă unităţilor direct evidente/observabile a limbajului (de ex.: sunetele vorbirii) corespund conceptele teoriei (de ex.: conceptul sunetului în vorbire), acestea sunt concepte abstracte care corespund unităţilor neobservabile la un moment concret (de ex.: sunetul-tip). Noţiunile lingvistice, asemenea ideilor estetice, determină teza generală a celor trei forme de existenţă : tangibil/direct observabil; reliefarea cunoştinţelor abstracte şi nivelul intermediar, care reuneşte elementele. Nu ne limităm, în cazul dat, doar la raportul singular/general, ci menţionăm dialectica dintre singular/special/general. În raport cu sunetele vorbirii, sunetele-tip constituie varianta lor cea mai generală, obţinută cu ajutorul operaţiei abstracte de identificare şi de generalizare. Vis–à–vis de fonem, dimpotrivă, sunetul–tip apare ca realizarea sa principală, puţin dependentă de anturajul fonetic în fluxul vorbirii şi, din această cauză, cea mai tipică. Aceasta este relaţia terminologică în teoriile lui L. Stcherba , I. Jones etc. Cît despre fonem, acesta se diferenţiază de sunetele vorbirii şi de sunetele-tip printr-un alt tip de abstractizare şi anume cea relaţională, ceea ce înseamnă că fonemul este definit în mod deductiv ca o anumită ipoteză sau concept în raport cu sunetele vorbirii direct observabile şi cu suneteletip; în sfîrşit fonemul se prezintă ca regulă a existenţei a sunetelor concrete ale vorbirii şi sunetelor-tip. În definirea fonemului se cunosc diferiţi termeni (esenţă constructivă, concept, principiu). Lossev susţine că tous ces termes sont plus ou moins restreints face à celui d’essence constructive, mais chacun d’entre eux est utile et apporte quelque chose de particulier. Il en va surtout ainsi de principe. Si nous disons que le phonème représente tel ou tel principe de son, de sonorité ou de formation sonore, il indiquera tout de même, en dépit de la grande généralité du terme, le passage corect du flux global à la distinction du phonème [2, p. 279]. Aceste reflecţii sunt valabile nu doar pentru această unitate a limbii. Fiecare dintre ele sunt, conform principiului general, bazate pe trei nivele: singular (imediat observabil), special (cea mai independentă poziţie) şi general (determinat la nivel absract). Unitatea lingvistică definită la nivel abtract posedă trei caracteristici: - ea este determinată de principiul deductiv (în raport cu alte unităţi abstracte de nivelul său) ;  - ea constituie o ipoteză sau un concept; - ea reprezintă legea existenţei unităţilor concrete, direct observabile. Anume astfel sînt explicate teoria limbajului şi cea a artei prin prisma semioticii. Limbajul apare ca un model complet, înzestrat de o existenţă obiectivă, de un sistem ierarhic care include principiul singular\special\general. În artă imaginile lumii materiale nu pot deveni forma conţinutului uman, spiritual, doar în cazul cînd acestea reflectă esenţa lumii materiale propriu-zise. Frunzele, rîul, cerul unui peisaj, laptele care curge (ca în tabloul celebrului Vermeer), reflectarea soarelui (ca în tabloul lui Serov) nu codifică elementele conţinutului, ci exprimă propria lor esenţă. În juxtapunere cu alte imagini în cadrul unei opere de artă, fiecare din aceste imagini concrete realizează un anumit aspect de esenţă profundă, specialul în conexiune cu lumea interioară a omului. Ajungem la concluzia că în artă şi în limbaj principiul semnificant (semiologic) nu se manifestă în raportul imediat dintre sens şi formă, semnificaţie şi sunet, deoarece această relaţie este dependentă de o ierarhie, bazată pe dialectica singular \ special \ general. Referinţe