În cercetatrea lingvistică, numele de culori s-au bucurat de o deosebită atenție, după cum ne arată numeroasele studii publicate până-n prezent, cu referire la diverse limbi naturale. Am putea spune chiar că există o tradiție lingvistică în studierea acestui sector al lexicului unei limbi oarecare. De cele mai multe ori, numele de culori au constituit exemplul cel mai frecvent citat în lucrări cu caracter teoretic, menite să susțină ideea că limbile structurează în mod diferit realitatea.  Conform unei statistici efectuate de către savanții lingviști în domeniu, s-a dovedit că lexicul cromatic al limbii române este bogat cantitativ (aproximativ 200 de termeni) și prin excelență mobil. Inventarul termenilor s-a schimbat parțial în ultima sută de ani (înlăturând termenii cromatici de origine turcă de tipul ghiviziu, ciucudiu etc., chiar dacă mai apar în DEX); în același timp s-au introdus numeroase împrumuturi franțuzești utilizate curent, cum ar fi: maro, bleumarin, mov, kaki, ș.a. Numărul termenilor cromatici este sporit continuu prin libertatea de a crea derivate cu acest sens după modelul: numele obiectului X + - iu = „de culoarea obiectului X”, cum ar fi cenușiu, vișiniu, portocaliu, ș.a. (care apar doar în unele dicționare) [1, p. 154]. Așadar, inventarul numelor de culori poate fi clasificat în două clase. Din prima categorie fac parte termenii cromatici formați de la numele unui obiect (obiectul este un mijloc de identificare a unei „culori-prototip” [2, p. 156]4) și sufixul –iu. Termenii cromatici din această clasă nu numai că sunt cei mai numeroși, ci și reprezintă o componentă deschisă, întrucât nu există restricții de principiu pentru a putea face corespondețe între un termen cromatic și numele oricărui obiect. Din a doua clasa a terminilor cromatici fac parte numele de culori propriu-zise care se definesc „prin șase tipuri de apreciere cromatică (galben, roșu, albastru, verde, alb, negru)” [1, p. 158]. Dat fiind faptul că sistemul termenilor cromatici se manifestă prin mai multe nivele structurale (referențială și de semnificație), trebuie considerat drept un ansamblu ramificat și lax.  Mai mult, tabloul termenilor cromatici s-a îmbogățit considerabil, mai ales prin intermediul literaturii artistice. Artistul colorează imaginile prin intermediul cuvintelor, prin culoare oferă o expresie vie și sensibilă operei literare. Astfel, fondul cromatic se dovedește a fi de o importanță majoră pentru M. Eminescu, deoarece, prin intermediul lexemelor ce denumesc o culoare, autorul sensibilizează și epatează cititorul.  În acest context, P. PopescuGogan a stabilit, într-un amplu studiu, că anume cromatica eminesciană „este aproape neverosimilă” într-o operă metafizică: „impresionează mai cu seamă armonia acestora (a  albului, negrului, roșului, albastrului, galbenului, verdelui cu toate nuanțele posibile), tot astfel cum ni se relevase armonia structurilor arhitecturale” [3, p. 14]. Descrierea structurală a numelor de culori în limba română a fost realizată în baza unei liste de termeni, extrași din dicționarele generale. Lista cuprinde ansamblul de cuvinte care exprimă o apreciere colorată.   În lucrarea Analiza structurală a vocabularului limbii române contemporane. Nume de culori (1976), A. Bidu-Vrănceanu  analizează cele șase paradigme (galben, roșu, albastru, verde, alb, negru). Astfel, numele de culoare care desemnează tipul cromatic este termenulbază al paradigmei respective. Autoarea face o clasificare a termenilor cromatici în funcție de modalitățile în care poate fi realizată desemnarea aprecierii cromatice. Așadar, prin intermediul desemnării directe, aprecierea cromatică se exprimă  prin termeni proprii, iar prin desemnarea indirectă, aprecierea cromatică se realizează prin trimiterea la obiecte (prin comparație).  Analizând paradigma numelor de culori, propusă de A. Bidu-Vrănceanu, vom observa că lingvistul a avut în vedere doar adjectivele – nume de culoare [4, p. 579]5, datorită faptului că aprecierea cromatică reprezintă o însușire care nu poate exista decât printr-un obiect. La fel, vom constata că desemnările indirecte ale numelor de culori se referă la diferite structuri cromatice, cum ar fi: a) Termeni cromatici care exprimă nuanța unei alte culori prin comparație cu un anumit obiect, de la numele căruia se formează [5, p. 55]. Spre exemplu, limoniu – galben ca lămâia. b) Termeni cromatici care exprimă intersecția a două culori prin comparația cu un anumit obiect [1, p. 157]. De exemplu: fumuriu – de culoarea fumului. c) Termeni cromatici ca și în tipul (b), însă delimitarea intersecțiilor se face doar prin reprezentarea unui obiect (cafeniu – de culoarea cafelei cu lapte) [5, p. 57]. d) Termeni cromatici care nu se pot defini decât prin referirea culorii la obiectul de la care se formează [5, p. 58]. Spre exemplu: lemniu, pământiu, rădăciniu etc.. e) Termeni cromatici care au reprezentat inițial tot formații de la nume de culori care, fiind de circulație restrânsă, nu mai sunt analizabili și chiar nici nu mai sunt folosiți (ciucudiu – roșu deschis, turungiu – de culoarea portocalei [5, p. 59]). De asemenea, desemnarea directă poate fi exprimată absolut, prin identificare propriu-zisă a termenului cromatic și nonabsolut, prin prezentarea câmpului derivativ al culorii de bază sau al numelui de culoare care definește termenul prototip. Pentru a ne forma un tablou integru cu privire la cele menționate până aici, propunem mai jos paradigma numelor de culori, relizată de A. Bidu-Vrănceanu .La organizarea paradigmei termenilor cromatici eminescieni în tabelul 2, am ținut cont de aceleași principii menționate de A. Bidu-Vrănceanu, însă, pe lângă adjectivele cromatice (modalitatea cea mai răspândită de a indica o culoare), am prezentat și alte părți de vorbire (substantive, verbe), forme nepersonale (supin, geunziu) care nu desemnează denumirea cromatică, dar sugerează ideea de culoare. Totodată, am inclus termenii care denumesc o culoare anume așa cum i-a folosit autorul, fără a indica forma inițială a cuvintelor sau forma infinitivală a verbelor.  Realizând o analiză comparativă a paradigmelor din primul și al doilea tabel, deducem următoarele: 1) În opera eminesciană nu întâlnim toate formele termenilor cromatici care fac parte din paradigma prezentată de A. Bidu-Vrănceanu,  în schimb, poetul utilizează alte lexeme cromatice care nu sunt incluse în primul tabel. Dintre aceștia fac parte: galbăn, căprui, cafeniu, castaniu, roș, sângeros, coral, arămiu, rubiniu, senin, cenușiu, pestriț, argintiu, brumăriu etc.. 2) Există, la Eminescu, câțiva termeni cromatici formați de la numele unui obiect, frecvenți și bine definiți semantic, deși nu se pot raporta în mod simplu la o culoare primară: cafeniu (al cărui tip cromatic nu poate fi redat decât prin neologismul maro), cenușiu (concurat de neologismul gri sau cvasisinonimul mai vechi sur). Am inclus termenul cromatic cafeniu în prima paradigmă, întrucât primul sem prin care se face definirea este galben, așadar prin intersecția sememelor galben și negru. Iar numele de culoare cenușiu a fost repartizat în paradigma a V-a, deoarece acest termen este definit prin intersecția sememelor alb și negru. 3) Observăm prezența numelor de culori compuse (galben-clar, vânăt-sur, vânăt roșu, verde-negru, negru-roșu etc.), care au scopul de a evidenția conotații diferite ale termenului cromatic de bază. 4) Unul din adjectivele cromatice utilizate în primele texte din limba română este termenul cromatic pestriț, folosit și în creația lui Eminescu (pestriț, împistrit). DEX-ul definește acest cuvânt drept un amestec de culori diferite (de obicei alb cu negru) [6, p. 893]. Dat fiind că primul sem prin intermediul căruia se realizează definirea termenului respectiv este alb, am plasat adjectivul pestriț în paradigma a V-a. 5) În ultima paradigmă, atestăm prezența termenului cătrănit (de culoarea închisă, tuciuriu, negru) și cernit (de culoarea neagră; în doliu (despre haine)). Aceasta demonstrează că, în limba română, numele de culori reprezintă un aspect destul de variat și mobil. 6) Clasa termenilor cromatici, formați de la numele unui obiect, este deschisă și, respectiv, artistul dispune de libertatea de a forma un anumit lexem cromatic de la numele oricărui obiect. Așadar, M. Eminescu întrebuințează o gamă largă și multidiversă de termeni cromatici care sunt formați de la numele unui obiect, fie aceștia sunt exteriorizați prin compararea cu obiectul respectiv (ca aurul, ca neaua, ca ceara etc.), fie sunt exprimați prin intersecția a două culori prin comparație cu un anumit obiect (cenușiu – de culoarea cenușii, brumăriu – de culoarea brumei). 7) De asemenea, remarcăm, pe lângă adjectivele cromatice, prezența substantivelor, verbelor etc. care fac trimitere la ideea de culoare. În acest sens, lexemele acestui câmp se dovedesc relativ dependente față de context. 8) Evidențiem tendința lui Eminescu de a înlocui termenii cromatici de o circulație mai restrânsă cu alte nume de culori: irmiziu – roșu închis, neftiu – verde închis. Utilizează astfel de compuse cromatice (albastru-deschis, roșu-închis) pentru a scoate în relief nuanța, strălucirea și saturația culorii.  Pe lângă această diversitate de culori, opera eminesciană se bucură de prezența unui „amalgam” cromatic, care are rolul de a sublinia existența culorilor diferite, exprimate printrun singur cuvânt sau îmbinare de cuvinte (cadrilat, culorile curcubeului), iar pentru a sugera ideea de întunecat, sumbru, poetul face trimiterea la termeni precum: posomorât, mohorât, obscur, întunecat. Deci, chiar dacă intervin unele dificultăți în delimitarea frontierelor unui câmp semantic, totuși criteriul principal de grupare a termenilor cromatici eminescieni este relația dintre culoarea primară și celelalte câteva secundare care se definesc prin ea. Prin compararea celor două paradigme, observăm că același cuvânt, folosit în contexte diferite, pare la Eminescu de fiecare dată nou, atât sunt de îndrăznețe și de neașteptate îmbinările în care este angrenat. Așadar, lexemele cele mai firești, cele mai banale sunt regenerate de geniul poetului care ni le redăruie înveșmântate în strălucitoare straie, iar capacitatea de a adânci și nuanța semantismul cuvintelor, înlănțuindu-le în asocieri noi și adesea surprinzătoare, îi îngăduie să se adreseze în primul rând fondului statornic, popular al limbii și să depășească limitele posibilului prin inovațiile cromatice de o deosebită frumusețe.