Activitatea de educaţie fizică şi sport este considerată un fenomen social notabil. Este cunoscut faptul că nu toate fenomenele sociale sunt şi juridice, dar în societatea contemporană, dreptul sportului coexistă deja cu alte ramuri de drept şi, bineînţeles, este obiectul subsistemului ştiinţei dreptului (privită ca ramură a învăţământului şi a cercetării ştiinţifice). Motivăm afirmaţiile noastre cu următoarele: criteriul pe baza căruia distingem acest fenomen social notabil ca fiind juridic este însăşi juridicitatea sa care se reflectă vizibil pe plan normativ. Este cunoscut faptul că legalitatea sportivă operează în trei zone şi anume: zona ordinii de stat, zona „terenului de sport”, zona structurilor şi organizaţiilor naţionale şi internationale ale sportului. Validitatea normelor, modul specific de a exista al acestora, nu este determinată în exclusivitate de acel citeriu formal al exprimării lor într-o formă acceptată ca izvor de drept, ci rezultă din imbinarea a trei elemente: cel formal, cel de efectivitate şi acela de legitimitate. Astfel, validitatea formală a normei juridice face să se nască o prezumţie de legitimitate şi de efectivitate constituind un element hotărâtor pentru producerea efectelor urmărite de norma respectivă.

Sports and physical education activities are considered to be a notable social phenomenon. As it is known, not all social phenomena are also juridical ones, but in our society sports law can co-exist with other legal fields and it is already an integral part of the legal science seen as a specific area of education and research. Here are the arguments to support our view: the criterion that compels us to consider this notable social phenomenon as juridical is its juridicity itself, visibly reflected by the legal provisions. We know that sports law is applicable to three areas as follows: the area of state order, the “sports field” area and the area of national and international sports structures and organizations; the validity of the legal norms, their specificity, is not exclusively determined by the formal criterion of their being the expression of an accepted law source, but the result of three elements combined: the formal element, plus effectiveness and legitimacy. Thus, the formal validity of the juridical norm leads to a presumption of legitimacy and effectiveness that plays an essential part in the norm achieving the proposed effects.