Viaţa şi moartea nefericitului Filimon…. reprezintă un roman important în „literatura noastră de sertar”, de altfel, foarte modestă ca volum și valoare. Redactat între 1969 şi 1970, manuscrisul este respins de „omniprezenta cenzură” și vede lumina tiparului abia după 18 ani, în 1987, odată cu „prestroika” lui Gorbaciov. Esența, conținutul intim al romanului, la data apariției, au fost deformate, denaturate. Critica s-a apropiat de roman cu „instrumente vechi”, încadrându-l în canonul romanului tradiţionalist, dominant în epocă. Treptat acesta este calificat drept roman de analiză, roman psihologic, roman-parabolă, roman politic etc., ca până la urmă să se ajungă la concluzia că e (în clasificarea lui Nicolae Manolescu) un roman ionic, care, de fapt, însumează însemnele unui roman de tranziție de la ionic la corintic. Mai exact, acest „hibrid poetic” (Mihail Bahtin) are ţesătura narativă şi substanţa ideologică atât de densă și insolită în transfigurarea realităților sistemului totalitar, încât oferea mereu noi probe pentru cele mai neașteptate interpretări exegetice. Critica remarcă dimensiunea tragică a romanului, schimbarea accentului de pe eveniment pe faptul de conştiinţă, diversitatea aspectelor hermeneutice potenţate de structura lui narativă. În cea mai mare parte a exegezei noastre, romanul Viaţa şi moartea nefericitului Filimon... a fost tratat din perspectivă monologică: din perspectiva autorului-narator sau din cea a personajului principal, Filimon, negându-se, în ultimă instanță, raportul dialogal – „autor – narator – personaj - cititor”. Abordarea monologică reduce analiza textului la un şir finit de consideraţii. De aceea, critica actuală renunţă la o receptare unidirecţională, înţelegând discursul narativ ca o coliziune de voci. Privit din perspectivă dialogică, romanul devine un „spaţiu dialogal” prolific. Dialogul provoacă, atrage voci şi puncte de vedere ale timpului trecut şi ale actualităţii. Fenomenul dialogismului este cu atât mai interesant, cu cât conştientizăm că el implică vocile dedublate ale aceluiaşi „eu” reflectat în cele mai reușite romane ale lui Vladimir Beşleagă.