Among the evaluation criteria used by the UNESCO, „authenticity” is among the most important but It is actually almost completely absent in our legislation for built heritage. The most important deficiency in the monument scheduling methodology is ignoring the idea of authenticity, limited only to a relatively vague formula in its 8th article which states that value is influenced by the „the proportion of the component elements resulted from the interventions made after the moment of building”. In this hypothesis, there is a relative contradiction with a thesis of the restoration doctrine, namely the one stating that all stages of a monument are relevant so that they can only be eliminated only in specific situations highlighted by the Venice Charter. In the operational guidelines of World Heritage Committee, there are a few articles dedicated to authenticity and integrity, which are not actually mentioned in the text of the World Heritage Convention. Ideas associated with the preservation of heritage that are resulting from the recent evolution of doctrinaire texts, such as „compromise” or „management of change”, have led to ideological confrontations even within ICOMOS, the international organization responsible for scientifically and professionally assessing the authenticity and integrity of the heritage covered by the international convention. In our specific cultural customs, is difficult to distinguish what is authentic when weighing value if we have no terms of reference. The opposite of „authentic” is „non-authentic,” which not always may be „false”. We often speak of „duplicate”, „reproduction” or „facsimile” in movable heritage. As falsification is a criminal act, it should be well defined if drastic consequences are also desirable, especially in the context of the many forms of present ways of restoring heritage. Still, there is no example of any architect working as a modern Emmanuel Viollet-le-Duc being sanctioned as forger. In order to distinguish between different categories of reproduction, some differences must be pointed out and better defined. A copy can only be reproduction more or less accurate of an original, executed by its direct observation, always with a legitimate purpose, with marking identifying the copy, knowing the author, the date or the number of the copy when copies are multiple. A replica is that reproduction of an original that was made not by its direct observation or of an original which might not even exist anymore. The source of the information of a replica could then be a copy of an original or some documentary data of an original (photographs, drawings, or perhaps precise descriptions in historic documents). The result is inevitably a distortion of the original in both cases. The counterfeit is that copy or replica presented as an original, having an exquisite craftsmanship and using as accurately as possible materials and techniques identified in other similar historic objects certified as authentic. The operational guidelines of the UNESCO World Heritage Committee speak not only about the material part. In articles 82 and 83 one can discover the Nara Document on authenticity taken as such, including reference to notions such as „spirit and feeling”. All conceptual problems related to the appreciation of the level of authenticity are essentially linked to the observation made by Francoise Choay, namely that „authenticity emanates from an institutional authority” which identifies it and establishes it. If so, we must also note that the act of authentication by an authority coincides with the inclusion of the specific object of the built cultural heritage into the register of monuments. Since this event is a punctual on, it can become the time origin of the record of the historical monument, the starting point institutional protection as a cultural asset, „T zero”. Having such a temporal point of origin, we can also eliminate the conceptual conflict between scrupulous preservation and the management of change. The two aspects can be interpreted more clearly by considering that anything recorded in the documentation of the „T zero” moment will become the subject of special attention in preserving the physical substance of the building along with its conception in authentic and unaltered form and, in the same way, the management of change will refer strictly to any other interventions occurred after this moment of defining the protected cultural values. This idea is already highlighted in the Preliminary Theses of the Cultural Heritage Code, which outlined 10 principles. The Sixth Principle (of Authenticity) states that „The protection of cultural heritage aims at preserving and transmitting the cultural resource to future generations in its authentic and unaltered form.”

Între criteriile de evaluare folosite la nivel internaţional pentru alcătuirea Listei patrimoniului mondial UNESCO, la loc de cinste se află autenticitatea – concept care e aproape cu desăvârșire absent în legislaţia noastră relativă la patrimoniul imobil. Încadrarea juridică de „monument istoric” reprezintă voinţa politică și administrativă de la un anumit moment, concretizat printr-un act de autoritate publică. Numai actul de autoritate respectiv dă recunoaștere oficială pentru ceea ce până la acel moment nu era decât o percepţie mai mult sau mai puţin subiectivă a valorii unui bun cultural, oricum perceput de specialiști ca „monument”. O importantă lacună a metodologiei de clasare este ignorarea ideii de autenticitate, limitată la o formulă relativ vagă din articolul 8. În Ghidul operaţional al Comitetului Patrimoniului Mondial există câteva articole dedicate autenticităţii și integrităţii, aspecte neevocate de textul Convenţiei. Ideile asociate conservării patrimoniului ce decurg din evoluţia recentă a textelor dotrinare, precum „compromisul” sau „gestionarea schimbării”, au produs confruntări ideologice chiar și în sânul ICOMOS, organizaţia internaţională însărcinată să evalueze știinţific și profesional autenticitatea și integritatea patrimoniului vizat de convenţia internaţională. Având în vedere că monumentul este echivalentul unui organism viu, rezultă că el poate suferi transformări, chiar dacă autenticitatea trebuie să se menţină. În condiţiile noastre culturale specifice, cum putem să distingem ce este autentic în momentul ponderării valorii dacă nu avem termeni de referinţă? Opusul lui „autentic” este „neautentic”, ceea ce poate echivala cu „fals”. Nu însă orice obiect neautentic este și fals, căci ar putea să fie o copie sau o replică. Cuvinte aparent sinonime, ele sunt și mai multe la patrimoniul mobil, unde mai vorbim de „duplicat”, „facsimil”, „reproducere”. Cum falsificarea este o faptă penală, ea ar trebui să fie foarte bine bine definită dacă se dorește și aplicarea unei astfel de măsuri drastice, mai ales în contextul multiplelor forme de restaurare din prezent. Pe de altă parte, spre deosebire de patrimoniul mobil, în cazul patrimoniului construit nu s-a pus vreodată problema că ar putea să existe o pedepsire a falsificării. O copie nu poate fi decât o reproducere mai mult sau mai puţin exactă (în funcţie de tehnologia utilizată în procesul reproducerii) a unui original, executată prin observarea sa nemijlocită, întotdeauna cu scop legitim, cu marcarea acesteia și cu precizarea autorului, a datei sau a numărului de ordine când copiile sunt mai multe. O replică este acea reproducere a unui original care nu a fost observat în mod direct sau care ar putea să nu mai existe. Sursa informaţiei unei replici ar putea fi o copie sau date documentare diverse (fotografii, desene sau poate descrieri precise prin texte ale unor originale). Rezultatul este inevitabil o distorsionare a originalului. Falsul este acea copie sau replică prezentată drept un original, cu o execuţie cât mai exactă, ce utilizează cât mai fidel materiale și tehnici identificate la alte obiecte originale certe. O consecinţă majoră a înmulţirii cazurilor de transformare a arhitecturii cu valoare mare de utilizare, precum cea interbelică, în maniera denumită în mod curent „faţadism”, este bulversarea societăţii în ce privește înţelegerea protejării patrimoniului construit și a regulilor stabilite prin legi și proceduri aplicate. Media prezintă frecvent aceste operaţiuni imobiliare ca fiind „investiţii în patrimoniu”, deși rezultatul lucrărilor este înlocuirea totală a fondului original, adică pierderea totală a autenticităţii. Prin urmare, atunci când nu se mai poate trage o linie fermă de demarcaţie, când precedentul nepotrivit devine o regulă acceptabilă, tot conceptul de patrimoniu ca mărturie fizică autentică a istoriei se prăbușește. Toate problemele conceptuale legate de aprecierea nivelului de autenticitate și integritate se leagă esenţial de observaţia făcută de Francoise Choay, anume că „autenticitatea emană de la o autoritate instituţională”, care o constată și o afirmă. Dacă acest lucru este axioma de la care pornim, trebuie să mai constatăm că actul de certificare a autenticităţii de către o autoritate coincide cu înscrierea bunului patrimoniului cultural construit într-o listă, prin clasarea acestuia. Putem deci să considerăm că acesta este momentul nașterii monumentului istoric, momentul în care este depășit statutul de monument în sensul recunoașterii valorii artistice sau memoriale, de la care am pornit toată această expunere. Or, un astfel de eveniment este unul punctual, ce se poate constitui în originea graficului de înregistrare a scurgerii timpului unui monument istoric, adică a protecţiei instituţionale a unui bun cultural, „T zero”. Având un astfel de punct temporal de origine, putem să eliminăm și conflictul conceptual dintre conservarea scrupuloasă și gestionarea schimbării. Cele două aspecte pot căpăta o interpretare mai clară considerând că orice a fost consemnat în documentările momentului „T zero” va face obiectul atenţiei deosebite de conservare a materiei și concepţiei punerii sale în operă în formă autentică și nealterată, iar gestionarea schimbării se va referi strict la orice etapă ulterioară acestui moment de constatare a valorii. Această idee este deja consolidată în Tezele prealabile ale Codului patrimoniului cultural, care a enunţat 10 principii. Principiul al VI-lea, al autenticităţii, stabilește că: „Protejarea patrimoniului cultural are ca scop păstrarea și transmiterea resursei culturale către generaţiile viitoare, în forma sa autentică și nealterată