Fântânile şi dreptul de patronat
Close
Conţinutul numărului revistei
Articolul precedent
Articolul urmator
679 10
Ultima descărcare din IBN:
2024-03-20 06:58
Căutarea după subiecte
similare conform CZU
[008+94](498) (2)
Civilization. Culture. Progress (814)
History of Romania. Republic of Romania (133)
SM ISO690:2012
BODALE, Arcadie. Fântânile şi dreptul de patronat. In: Buletin Ştiinţific. Revista de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie (Serie Nouă) , 2017, nr. 27(40), pp. 6-32. ISSN 1857-0054.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Buletin Ştiinţific. Revista de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie (Serie Nouă)
Numărul 27(40) / 2017 / ISSN 1857-0054

Fântânile şi dreptul de patronat

Wells and the Patronage Right

CZU: [008+94](498)

Pag. 6-32

Bodale Arcadie12
 
1 Arhivele Naționale ale României. Serviciul Județean Iași,,
2 Academia Romană din Roma
 
Disponibil în IBN: 3 ianuarie 2019


Rezumat

In Evul Mediu, ctitorirea unui lăcaș de cult in Țările Romane, a stat sub semnul unui amestec juridic intre dreptul de ctitorie bizantin și obiceiul pămantului, fiind cunoscut in lumea catolică sub numele de „patronat”. Din acest statut a derivat dreptul ctitorului-proprietar de a administra averile mănăstirii/ bisericii sale, de a retrage proprietățile dăruite, a alege egumenul sau preotul paroh, de a le lăsa moștenire sau instrăina, prin dăruire sau vanzare. Acest ansamblu mixt de norme juridice a ajuns, in spațiul romanesc, să reglementeze nu numai drepturile și obligațiile celor care ridicau sau innoiau un lăcaș de rugăciune, ci toate faptele prin care poporul credea că se poate caștiga mantuirea sufletului: săparea și ingrijirea unei fantani, construirea unui pod, edificarea unei cruci mari sau chiar plantarea/altoirea unui copac departe de casă. Plasarea unei fantani sau biserici sub incidența aceluiași sistem de norme a devenit posibilă datorită faptului că aceste acțiuni aveau aceeași semnificație. In cultura noastră tradițională, deopotrivă bisericile și fantanile erau considerate locuri sacre, deoarece fondarea unui lăcaș de rugăciune și construcția unei fantani conduceau ambele la mantuirea sufletului ctitorului. Aflați pe patul de moarte, oamenii obișnuiau să-și roage urmașii să realizeze ceea ce danșii nu au reușit pe parcursul vieții, in special, o fantană și un pod. Faptul că locul ales pentru o asemenea fantană de pomenire era situat in camp sau la răscruce, relevă elocvent intenția de a o amplasa in locuri unde oamenii și animalele aveau cel mai mult nevoie de aceasta. Nu intamplător, fantanile și unele biserici purtau numele ctitorilor. Un alt paralelism intre cele două tipuri de construcții e faptul că persoanele care au intemeiat fantana sau biserica, trebuiau să fie curate. Atat in cazul bisericilor, cat și al fantanilor, dreptul de ctitor se transmitea urmașilor. In consecință, urmașii aveau dreptul de a fi indicați drept co-ctitori, dar și obligația de a avea grijă de acestea, altfel le puteau pierde. Această grijă specială pentru construcțiile făcute de strămoși se intemeia, de asemenea, pe credința tradițională că bisericile pustii și fantanile abandonate erau locuri bantuite de diavol. Cu toate acestea, cel mai important paralelism intre construcția unei biserici și săparea unei fantani era faptul că acestea puteau fi vandute de ctitor sau de urmașii săi. Evident, astfel se pierdea calitatea de ctitor, adică obligația de a se mai ingriji de ele și, implicit, dreptul de a mai fi pomeniți. In schimb, obligațiile și drepturile lor ctitoricești – cu pomenirea veșnică și credința in mantuirea sufletului – erau preluate, in mod automat de către cumpărător. Din acest motiv avem toate motivele să credem că, de cele mai multe ori, moștenitorii ctitorilor nu vindeau decat moșia, nu și dreptul de ctitorire al străbunilor.

During the Middle Ages, building a place of prayer in the Romanian principalities was influenced by a legal mixture of the Byzantine builder right and the autochthonous custom known as “the patronage” in the Catholic world. This situation generated the right of the builder-proprietor to manage the assets of his monastery/church, to take back the properties he had given to it, to choose the “egumen” (abbot) or the parish priest, also to transmit or to sell it, by beneficence or sale. This assembly of legal norms grew into a control of not only the rights and obligations of those who built or renew a place of prayer, but also of all the deeds considered by people favourable to soul redemption: making and taking care of a fountain, making a bridge, building a large cross or even planting/grafting a tree away from home. Placing a fountain and a church under the same system of norms was possible due to the fact that these deeds had the same significance. In our traditional culture, churches and fountains were both considered sacred places, as building a place of prayer and making a fountain were both bringing the redemption of the builder’ soul. On their deathbeds, people used to ask their descendants to make what they had not managed to during their lives, especially a fountain and a bridge. The fact that the place to be chosen for such a remembrance fountain was the field and at crossroads is eloquent to the intention to be raised in places where people and animals needed the fountain the most. It was no coincidence that the fountains and some of the churches had the names of their builders. Another parallelism between the two types of buildings is that people building the fountain or the church had to be honest. For both churches and fountains, the building right was transferred to the descendants. Consequently, the descendants had the right to be indicated as co-builders, but also the obligation of taking care of them, otherwise they could lose them. This particular concern to the buildings made by ancestors originated also in the traditional belief that empty churches and abandoned fountains were places possessed by the devil. Nevertheless, the most important parallelism between building a church and raising a fountain consists in the fact that they could be sold by the builder or his descendants. Obviously, the quality of builder was lost, meaning the obligation to take care of them and, implicitly, the right to be indicated as builders. The builder obligations and rights – endless remembrance and the belief in soul redemption – were automatically assumed by the buyer, instead. This is the reason why we believe that, in most of the cases, builders sold only the property and not their ancestors’ builder right.,

Cuvinte-cheie
fântână, biserică, act de ctitorire, drept de patronat, mântuire, vânzare, obiceiul pământului.