This article explores the initial conjunction and subsequent disentanglement of social and nationalist revolutions in Lithuania by focusing on the impact that war and various mobilizations had on the local population in 1918–19. Despite the explosion of social and nationalist unrest all over the country in late 1918, in a matter of several months the Bolsheviks lost their case. The key reasons for their failure were their military defeat by German, Lithuanian, and Polish troops, but also economic mismanagement, the refusal to distribute land to peasants, and an inability to present their revolution as “native.” Following the Leninist doctrine of “proletarian revolution” that relegated peasantry to a secondary position, the Bolsheviks failed to forge an alliance with the largest population group of Lithuanian society, which resulted in their downfall.

Acest articol explorează interacțiunea inițială și disjuncția ulterioară dintre revoluțiile sociale și naționaliste din Lituania, concentrându-se asupra impactului pe care războiul și diversele mobilizări l-au avut asupra populației locale, în perioada anilor 1918-1919. În pofida izbucnirii tulburărilor sociale și naționale pe întregul teritoriu al țării, la sfârșitul anului 1918, într-o perioadă de câteva luni, bolșevicii au pierdut lupta pentru putere. Motivele esențiale pentru eșecul lor au fost înfrângerea lor militară de către trupele germane, lituaniene și poloneze, dar și gestionarea defectuoasă a economiei, refuzul de a distribui pământ țăranilor și incapacitatea lor de a-și prezenta revoluția ca fiind un fenomen autohton. Urmând doctrina leninistă a ”revoluției proletare”, care îi rezerva țărănimii o poziție secundară, bolșevicii nu au reușit să creeze o alianță cu cel mai mare grup de populație din cadrul societății lituaniene - țărănimea, ceea ce a dus la căderea lor finală.