The existence of de facto States in a world governed by sovereign ones is an indisputable fact, as we can currently count about 10 unrecognized territorial entities. For international law, these territories are places, which de jure do not exist, despite their de facto presence. Due to their non-recognition by the international community, the quasi States do not have rights and obligations, thus representing a dangerous legal vacuum. In addition, this situation brings more challenges when we speak about human rights obligations of such political entities. Practice shows that the population of de facto States generally falls outside human rights and humanitarian protection mechanisms, which is quite alarming, as these entities usually appear against the background of civil wars and ethnic strives. Consequently, we cannot speak of State protection of human rights, nor of an effective enjoyment of one’s rights by the individual. To improve their situation, the population of these territories will regard migration as the most appropriate solution. This gives rise to proneness to conflict between the freedom of movement of the individual and the impossibility to implement it legally because of the international status of his or her country. This article aims at analyzing the characteristics of de facto States, considering the utility of the recognition of such entities as subjects of international law, as well as at underlining the specificities of migration issue in these territories. The analysis of these phenomena will aim at the construction of analytical links between the de facto existence of “phantom” States and the phenomenon of legal/illegal migration in these entities. It also seeks to present, in a comprehensive and holistic manner, both the scientific concepts concerning the status of the “phantom” State in the international law, and the necessity to recognize that in certain circumstances, the international human rights law in general, and the international migration law in particular, can be opposed to such regimes

Existența statelor de facto într-o lume guvernată de statele suverane este un fapt incontestabil, deoarece în prezent putem număra circa zece entități teritoriale nerecunoscute. Din perspectiva dreptului internațional, aceste teritorii sunt spaţii care de jure nu există, în ciuda atestării lor de facto. Datorită nerecunoașterii de către comunitatea internațională, statele de facto nu au drepturi și obligații, ceea ce reprezintă un vid juridic periculos. În plus, această situație devine şi mai complexă atunci când vorbim despre obligațiile de a proteja şi respecta drepturile omului în aceste entități politice. Practica arată că populația statelor de facto se află, în general, în afara mecanismelor de protecție a drepturilor omului și a celor umanitare, ceea ce este destul de alarmant, întrucât aceste entități apar, de obicei, ca rezultat al războaielor civile. În consecință, nu putem vorbi de o protecție efectivă a drepturilor omului din partea statului şi nici de o exercitare deplină a acestora de către individ. Pentru a-și îmbunătăți situația, populația acestor teritorii vor considera migrația ca fiind cea mai potrivită soluție. În acest context, migraţia va da naștere unui conflict între libertatea de mișcare a individului și imposibilitatea de exercitare a acesteia în mod legal, din cauza lipsei de personalitate juridică a entităţii teritoriale nerecunoscute pe plan internaţional. Acest articol analizează caracteristicile statelor de facto, luând în considerare utilitatea recunoașterii unor astfel de entități ca subiecte de drept internațional, precum și sublinierea specificului problemei migrației în aceste teritorii. Analiza acestor fenomene urmăreşte construirea unor legături analitice între existența de facto a statelor „fantomă” și fenomenul migrației în aceste entități. De asemenea, dorim să prezentăm, într-o manieră amplă și holistică, atât conceptele științifice cheie privind statutul statului „fantomă” în dreptul internațional, cât și necesitatea de a recunoaște că, în anumite circumstanțe, dreptul internațional al drepturilor omului trebuie sa fie opozabil acestor regimuri.