In obiceiurile nupţiale bulgăreşti sunt cunoscute astfel de vestigii ale trecutului ce ţin de formele străvechi de căsătorie cum ar fi răpirea miresei şi aşa-zisa „пристанала” – măritişul samovolnic, refugierea fetei cu iubitul său fără binecuvantarea părinţilor. Fata cu pricina, precum şi obiceiul ca atare, sunt numite „пристануша”. O asemenea căsătorie se incheie in cazul in care familia fetei, din anumite considerente, nu este de acord cu alegerea acesteia, in timp ce părinţii tanărului, dimpotrivă, binevoiesc a o primi. Acest obicei s-a păstrat şi in mediul comunităţii bulgare din Basarabia pană chiar in ultimele decenii ale secolului XX. La noi acest obicei este reflectat şi in literatura artistică, bunăoară, in nuvela „Пристануша” de Iulian Valcov (Chişinău, 1993). Eroii subiectului, elevi din cursul superior (evenimentele se desfăşoară in anii ’50 ai sec. XX), intenţionează să anihileze căsătoria colegei lor de clasă cu un tanăr refuzat. Cu scopul de a o ajuta să-şi continue studiile, prietenii fetei, folosinduse de acest obicei popular, pun la cale „răpirea” acesteia. In cercetările noastre de teren efectuate in oraşul Taraclia am inregistrat mărturii referitor la incheierea unei asemenea căsătorii in anii ’80 ai sec. XX. In cazul acesta, insă, motivele au fost de altă natură: ambele familii duceau un trai modest şi au decis să procedeze astfel ca, pe de o parte, să respecte tradiţiile, iar pe de altă parte – să nu-i intrebe cineva de ce nu fac nunta. De menţionat că „răpirea” a decurs in mod absolut benevol. Aşadar, „пристануша” („пристанала”) poaINTERNATIONAL te servi nu doar drept un mijloc pentru a depăşi dezacordul părinţilor fetei, ci şi să joace rolul de balansier intre intenţia de a păstra fidelitatea tradiţiilor populare şi posibilităţilor materiale ale exponenţilor acestora. Pe langă aceasta, obiceiul reflectă realităţile sociale care ii atribuie un nou conţinut.