De la mijlocul secolului al XVII-lea, odată cu apariţia Cazaniei lui Varlaam de la 1643, şi până la începutul secolului al XVIII-lea, când este editată Istoria Ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir (1705), cultura românească înregistrează o succesiune de cărturari ai neamului care au utilizat în lucrările lor un bogat şi variat repertoriu de unităţi metaforice: expresii populare, proverbe, zicători fie auzite din gura poporului, fie cunoscute de ei înşişi. Începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea sporeşte vădit interesul pentru culegerea şi utilizarea „formulelor” pline de înţelepciune, folosite în vorbirea populară, de această dată într-un mod mult mai eficace, conştient şi avansat. În articolul de faţă vor fi examinate preocupările unor scriitori clasici români, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Slavici, George Coşbuc şi Bogdan Petriceicu Hasdeu, pentru valorificarea unităţilor frazeologice cu specific regional.