Primele tratate teoretice despre specificul și mijloacele de expresivitate ale teatrului de păpuși se consideră a fi publicațiile în revista Revue de Paris, din noiembrie 1842 și mai 1843, ce aparțin criticului și istoricului de origine franceză Charles Nodier. Conform teoriei sale, prima păpușă apărută în jocurile de zi cu zi ale copiilor, este considerată prototipul păpușii teatrale. El a demonstrat că interacțiunea copil-păpușă a dus la crearea nu numai a teatrului profesionist, ulterior, dar și a dramaturgiei teatrului cu păpuși. A doua lucrare teoretică despre teatrul de păpuși este considerată cartea Istoria marionetelor în Europa – din antichitate și până în zilele noastre, scrisă de cercetătorul și istoricul francez Charles Magnin. El considera că, din necesitatea omului de a reprezenta divinitățile, necunoscutul, a apărut ceea ce azi numim noi teatrul de păpuși. Charles Magnin a fost primul care a elaborat o periodizare a dezvoltării teatrului de păpuși: teatrul de cult; teatrul medieval; teatrul din epoca renașterii; teatrul literar și teatrul simbolist din sec. XVIII- XIX . În monografia sa Искусство играющих кукол, смена театральных систем, Natalia Smirnova consideră că toate celelalte surse teoretice despre arta teatrului de păpuși, ce au apărut mai târziu, nu au adus inovații, ci doar au confirmat teoriile anterioare ale celor doi cercetători. Omul de știință, Henry Yurkoski, susține teoriile anterioare, adăugând plus valoare evoluției teatrului cu păpuși, și anume, evidențiază influența ritualurilor, tradițiilor și obiceiurilor din întreaga lume asupra acestui gen de artă. Păpușarul italian Bruno Leone, studiază în lucrările sale, caracteristicile reprezentațiilor cu păpuși Pulcinella și consideră că, spectacolele teatrului cu păpuși au origini în ritualurile de cult, iar spectatorul trăiește aceleași emoții în desfășurarea unui spectacol cu păpuși, precum și în prezentarea unui ritual.