Odată ce a fost desfiinţat C.P.T.-ul – prin Decretul nr. 472 cu privire la încetarea activităţii Comitetului pentru Presă şi Tipărituri din 24 de- cembrie 1977 – s-a crezut că Puterea se hotărâse să se retragă din câmpul editorial, dar substratul deciziei ceauşiste era un calcul politic, fiindcă spiritul Comitetului pentru Presă şi Tipărituri s-a rafinat, cenzura fiind transferată „în cugetul redactorilor şefi, adjuncţi, principali şi simpli, sau corectori ai revistelor literare şi de cultură” [1, p. 238].Când judecăm opera unui scriitor venind din comunism, n-ar trebui să uităm că nu avem în faţă ceea ce şi-a propus autorul, căci de la „opera brută, aşa cum este ea concepută, dorită şi realizată de către scriitor” [2, p. 26] până la exponatul din librărie existau praguri de verificare, de influenţare, de remodelare, adică în fiecare dintre cărţile predecembriste ne-am putea întâlni cu doi semnatari, unul care este ceea ce voise chiar el să fie şi altul care este ceea ce Puterea îl constrânsese să fie.Indiferent de ce va fi urmărind cititorul anilor ’70 prin lecturi, aces- ta ajunsese la convingerea că scriitorul îi transmitea mesaje importante pentru gramatica existenţei lor, ultimul nemaivrând să îl disloce pe în- tâiul din cotidianul ferin, să îl amăgească transbordându-l în imaginarul anesteziant, drept care odată cu seducţia unor mesaje esopice ale literatu- rii inobediente se refăcea orizontul de aşteptare al cititorilor, lectura fiind„o formă de protest şi, totodată, un prilej de defulare” [3, p. 68].Mulţi dintre cei ce fuseseră obsedaţi de respectarea criteriului estetic în argumentarea situării operei în angrenajul literaturii s-au văzut obligaţi de contextul politico-socio-literar să nu mai vadă în asocierea esteticului şi a eticului o subminare a specificităţii literaturii, fapt reconfirmat de Dorin Tudoran în 2009, când fostul disident va semna altă artă poetică:„intrase în arenă să ucidă măcelul / din cap până-n picioare era / tot o carne vie // (...) // prinsese gustul sângelui // ciopârțit de uralele mulțimii / împuținat de huiduielile ei / s-a uitat o clipă spre cer: // desine: tridens tibi nimium placet – / nu mai lupta; îți place prea mult tridentul tău // înainte de-a se arunca / în colții propriei arme năclăite de sânge / a mai apucat să șoptească: / am învins! // apoi a venit ploaia” [4, p. 170].Limba clişeizată – pe care o scenarizase Dorin Tudoran în „Abato- rul imaginaţiei”, „rechizitoriu la adresa forurilor noastre culturale, a îndrumării ideologice” [5, p. 96] – a fost o sulfuroasă erupţie a unui sistem politic muribund, care îşi refuza conştientizarea metastazelor, în vreme ce îşi asmuţea instituţiile contra libertăţilor spiritului combativ. Limba de lemn devenise un instrument al obturării conştiinţelor slobode, al dinamitării diversităţii stilistice, poeţii acelor vremuri găsindu-se „în faţa unor cuvinte sleite, stoarse, exploatate neraţional, deseori maltra- tate, epuizate şi semănând, nu de puţine ori, cu acele animale de povară deşelate de atâta cărăuşie” [6, p. 100].Zbătându-se – o altă „trestie de sticlă adăpostind lumină” [7, p. 7] – printre sicarii şi delatorii „maimuţoiului de Caligula”, poetul, simbolic vorbind, îşi semna scrierile cu tridentul gladiatorului, retiarul reprezentând unul dintre avatarurile spiritului creator al şaptezecistu- lui Tudoran: „de-aceea / în fiecare noapte îmi lustruiesc tridentul / cu cenuşă / până mă ustură ochii de strălucirea lui, / îi ascut vârfurile/ şi întăresc nodurile plasei” [8, p. 155], în toiul dictaturii ceauşiste, verbele a lupta şi a scrie devenind, pentru câţiva refuznici literari, nişte sinonime totale.Fiindcă poetul trebuia să rămână poet (şi disident fiind!), punerea dictaturii sub acuzaţie se făcea în mod indirect, parabolico-esopic, aşa explicându-se faptul că figuri sinistre ale istoriei (Caligula ori fascistul Ante Pavelici) au dat iama în lirica lui Tudoran, aceste semne ale trecu- tului devenind eficiente, poeticeşte, prin răbufnirea în prezent ca măşti ale unor odioşi indigeni, pe care altfel nu i-ar fi găurit degetul acuzator al frondorului al cărui instinct de autoconservare se veştejise: „Luna a treia– secolul trecut / a fost ales drept papă cizmarul din Sascut / de-atunci o raşpă aspră, mai roşie ca para / snopeşte toba mare să pară Niagara.// Şi-n stropii serenissimi ai Prea Sfinţiei Sale / a luat-o Sfântul Scaun să lunece la vale / întreaga Romă trase la sacrele edecuri / să-l ţină-n loc – şi-i puse Sfântul Părinte flecuri. // Garda elveţiană a fost destituită / cu pielea de pe dânsa – Appia pingelită / bătută în blacheuri fu Dolorosa Calle / şi-n vârful căii sfinte – un trepied, chiar moale. // Notă aceste toate scribul cel mai nărod / ce-a scris bula schimbării de cârjă-n calapod;/ aceasta a fost vremea şi vremii-asemeni – eu, / Gura-cu-buza-moartă şi-n formă de blacheu.” [9, p. 98].Reconstruind efigia unui scriitor exemplar, a unui personaj singular al autenticităţii luptei pentru respectarea demnităţii spiritului slobod, se afirmă ineditul lecturii pivotând în jurul triadei Putere, cenzură şi au- tocenzură, el sporind prin postfaţarea cărţii De bunăvoie, autobiografia mea, în a cărei odisee – începând în 1984: „la postul de radio «Europa liberă» sunt difuzate emisiuni comentate de VIRGIL IERUNCA, în care este citit volumul de poezii intitulat «De bunăvoie autobiografia mea», făcându-se menţiunea că nu poate fi citit în ţară întrucât poartă semnă- tura celui în cauză, care nu are acces la nici o editură, ziar sau publi- caţie literară” [10, p. 431] şi isprăvindu-se odată cu ediţia de la Editura Amphion (2020) – se conservă, in nuce, demenţa unui regim anticultural şi inchizitorial.