Limba de lemn (sau limbajul de lemn) este un termen lingvistic ce desemnează un limbaj fără conținut ideatic consistent, plin de clișee. Conceptul este o traducere literală după formula lui Françoise Thom¹, la langue du bois, „un produs jalnic al ideologiei”, cercetătoarea fran- ceză afirmând că „istoria limbii de lemn coincide cu cea a ideologiei”. După cum spunea George Pruteanu²: „În sensul ei clasic, limba de lemn este jargonul complex, cu particularități lexicale, topice și stilis- tice, elaborat de puterea totalitară pentru a-și obscuriza discursul, [...] modalitatea de a spune cât mai puțin cu cât mai multe cuvinte”, deoarece„puterea trebuia să dea impresia că ea comunică cu supușii, dar scopul real era să nu le transmită nimic clar”. Așadar, limba de lemn devine instrumentul cel mai eficient de manipulare și îndoctrinare a populației în regimului comunist, vehicul al ideologiei de partid, având ca țintă ocultarea propriu-zisă a realităţii, eliminarea gândirii, depersonalizarea și dezumanizarea limbajului, așa cum profetic anunța G. Orwell³, prin impunerea acelui „Newspeak”. „Discursul, oferind o carcasă doctrinară, devine mecanic, suferă de maniheism, polemism și automatism, are o izbitoare monotonie și este lipsit de spirit autocritic.”⁴Limbajul de lemn a contaminat și literatura și în special poezia, care a fost „chemată” să servească acțiunilor de îndoctrinare a populației, declamând structuri versificate întru glorificarea „faptelor mărețe” ale partidului și „conducătorului iubit”, într-un „deșert unidimensional de imagini.”⁵ Astfel înflorește o literatură propagandistică, afirmându-se o pleiadă de așa-numiți „corifei”, ai partidului și ai cuplului prezidențial Ceaușescu, nume ca: Victor Tulbure, Alexandru Andrițoiu, Nicolae Dra- goş, Viorel Cozma, George Coandă, Corneliu Vadim Tudor ș.a., ale căror pseudocreații au umplut până la refuz ziarele de propagandă din presa centrală și locală, au fost introduse în manualele școlare, ori au alcătuit antologii de „poezie patriotică”. „Limbajul artistic” al acestor„alcătuieli” vehiculează o serie de metafore glorificante („Geniul”, „ Eroul”, „Omul”, „Soarele”, „Unica salvare”, „ Cârmaciul”, „Făurito- rul”, „ Părintele”, „ Drapel” etc.), care nu de puține ori apar complinite de epitete din aceeși paradigmă („Eroule sublim”, „mare Fiu”, „viteaz Conducător”, „falnic Stejar”), asociate cu o abundență de comparații („un om ca o făclie”, „blând ca amurgul sfințind Bucovina”, „aprig ca Oltul vuind printre văi”), care îl înfățișează pe dictator într-o aură pro- meteică sau chiar christică, de salvator al poporului, de făuritor al unei„noi lumi” și al „omului nou”, structuri „lemnificate” în toată poezia de propagandă. Dacă admitem că forța și expresivitatea limbajului poetic vin, printre altele, din inefabilul și unicitatea combinării materialului lingvistic, atunci e limpede că în cazul unor construcții asemenea celor citate mai sus, nu se poate vorbi decât despre pseudofiguri de stil care aparțin unui limbaj artistic de lemn, pentru că, „după ce a fost posedat de ideologie, limbajul nu mai este decât umbra lui însuşi.”⁶Adrian Păunescu figurează și el pe acest dezonorant „pomelnic”, cu poezii-odă: Trăiască-n sănătate cîrmaciul ţării noastre (revista Flacă- ra, 26 ianuaruie 1984), Vă mulţumesc (versuri la cuvântarea tovarăşu- lui Nicolae Ceauşescu din 6 februarie 1986), Primul bărbat (dedicată Elenei Ceaușescu), care se înscriu în același tipar de odă zeificantă și în care poetul (deoarece Păunescu este poet, în sensul cel mai autentic al cuvântului) preia aceleași structuri stereotipe pe care le înșiruie într-o cavalcadă de laude și ovații lătrătoare. „Metafore” precum „Geniul”,„Eroul”, „Întâiul bărbat”, „Omul”, în asociere cu „epitete”: „drept”,„viteaz şi bun”, „ simţitor”, „cinstit”, „curajos”, creionează în aceleași tușe portretul „Salvatorului” și al „Muncitoarei între muncitoare” și în care eroismul triumfalist și tirada glorificantă scurt-circuitează orice urmă de funcție estetică a lirismului. „Metafora” luminii, omniprezentă în odele ceaușiste, sub spectrul „Soarelui”, „Făcliei”, „Luminii” etc., se regăsește și la Păunescu, în formă de „trăsnet”, în poezia Vă mulțumesc:„Şi fapta dumneavoastră avu deodată-n mine / Efectul formidabil al unui trăznet viu”. Specifică limbajului de lemn și prezentă în poezia- odă a lui Păunescu este abundența de verbe la imperativ sau conjunctiv cu valoare de imperativ, ori la viitor, acestea având dublă semnificație, de deziderat și profeție, totul alchimizat într-o viziune apoteotic-mesi- anică: „Şi, dacă va fi astfel, n-avem de ce ne teme”, „Să-nceapă primă- vara conştiinţei româneşti”. Păunescu nu face vreun efort creator (de care a dovedit din plin că este capabil), ci doar toarnă în rime structuri prefabricate. Uriașa uzină de expresie artistică autentică și de trăire profundă pe care o regăsim în adevărata poezie păunesciană (Rugă pentru părinți, Repetabila povară, Cântec femeiesc), sau în poezii în care vibrează cel nobil și curat patriotism (Clopotul reîntregirii, Mamă țară, Iancu la Țebea) pare că și-a trimis eul liric profund în șomaj, ori l-a pus la adăpost, pentru a nu-l pune la dispoziția propagandei.În concluzie, „limbajul artistic de lemn” este reflexia limbii de lemn în „poezia patriotică” a „Epocii de aur”, în care comunicarea artistică este ocultată, metafora devine „monedă calpă”, epitetul și comparația, de-a dreptul minciună.