„Problema naţională”, inclusă încă în Manifestul Partidului Comunist al URSS, era una de sorginte conflictual-provocatoare în societatea sovietică. Se miza pe înlăturarea reprezentanţilor elitelor naţional-intelectuale ale popoarelor sovietice, deoarece ele constituiau unicul bastion ce se opunea globalizării comuniste. În cazul Moldovei sovietice, „problema naţională” a avut un element specific, diferit de alte republici neruse din cadrul Uniunii Sovietice. De exemplu, în comparaţie cu ţările baltice, unde naţiuni întregi au fost încorporate în statul sovietic, „naţiunea moldovenească” a fost ruptă de cea română. Din acest considerent, s-a atentat la identitate prin interzicerea alfabetului latin și a limbii române. Potrivit deciziei Ministerului Învăţământului Superior al URSS din 19 noiembrie 1954, Cu privire la studierea limbii ruse de către studenţii băștinași din republicile unionale, s-a decis ca studierea unei limbi străine să fie înlocuită cu învăţarea obligatorie a limbii ruse. Cadrele trimise în Moldova sovietică trebuiau să asigure învăţământul superior, dar, „fiind purtătoare de cultură și de civilizaţie sovietică de sorginte rusă și vorbitoare de limbă rusă, nu se potriveau, cel puţin formal, cu declaraţiile propagandistice de creare a unui învăţământ „în limba moldovenească și pentru moldoveni”. În contextul în care limba rusă constituia, inclusiv, un impediment în studii, absolvenţii școlilor moldovenești ezitau să se înscrie la instituţiile de învăţământ superior. Aceasta venea în contradicţie cu directivele oficiale, care promovau educarea „cadrelor naţionale”. Drept studiu de caz am analizat situaţia la Institutul de Stat de Medicină din Chișinău (ISMC), instituţie de învăţământ superior, constituită în 1945. Datele statistice sunt relevante. Din contingentul de 1 144 de studenţi ai ISMC, în anul de studii 1946-1947, după structura etno-naţională, doar 91 (7,97%) erau moldoveni, 518 (45,4%) – ruși, 133 (11,6%) – ucraineni, 348 (30,5%) – evrei, 51 (4,4%) – alte naţionalităţi. Treptat, situaţia înclină ușor în favoarea populaţiei autohtone. La zece ani de la fondarea Institutului, din cei 1 651 de studenţi, 895 erau moldoveni. Cel care s-a opus deschis și vehement politicilor de deznaţionalizare și de rusificare în Moldova sovietică a fost Nicolae Testemiţanu, ministrul Ocrotirii Sănătăţii al RSS Moldovenești în anii 1963-1968, anterior rector al ISMC (1959-1963). În exclusivitate pentru învăţământul superior din RSS Moldovenească, la ISMC a promovat moldoveni în domeniul medicinei și a introdus predarea în limba română. În contextul unui regim totalitar, această încercare a eșuat. Cei care au susţinut tendinţa de a introduce în sistemul de învăţământ limba naţională a populaţiei majoritare au avut de suferit, au fost înlăturaţi din posturi, mulţi dintre aceștia au fost nevoiţi să părăsească instituţia. Au urmat presiuni, numeroase scrisori anonime ale subalternilor vorbitori de limbă rusă („toate scrisorile au un caracter binevoitor, nu conţin nimic regizat”), „atenţionări de pe teren” ale „unor comuniști”. Semnatarul unei plângeri constată revoltat că „naţionalismul a înflorit într-atât de mult, încât la Institutul de Medicină mai toate disciplinele sunt predate în limba moldovenească”. În cazul unicei instituţii de învăţământ superior din domeniul medical din RSSM, au fost încercări curajoase, – venite din interiorul conducerii Ministerului și a Institutului –, pentru a sfida sistemul administrativ de comandă.