Fenomenul liderismului este unul ubicuitar. Acesta poate fi depistat în orice perioadă istorică, în orice tip de organizare socială sau nivel al civilizaţiei. Nu există societăţi în care să nu fie evidentă manifestarea puterii. Conducerea este un lucru complex şi subtil şi începem să-i înţelegem dinamica studiind reacţiile celor dominaţi, a maselor şi nu caracteristicile statice ale indivizilor. Predispuse supunerii, ele preferă să asculte de acela care se declară direct sau indirect, violent sau mai puţin violent forţă stăpânitoare.Aceasta pentru că liderul politic le satisface toate nevoile, cele mai elementare-afiliere, securitate, dar şi nevoile complexe de actualizare. Întrucît fenomenul liderismului este unul social-politic acesta înregistrează un relativism fiind şi un fenomen socio-cultural. Liderul politic s-ar identifica cu personalitatea de bază a culturii din care provine. A. Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună întregului tot social, pe care o numeşte personalitate de bază. Prin personalitate de bază el desemnează o configuraţie psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă, pe care indivizii construiesc apoi variante singulare[Gulian C.I., Structura şi sensul culturii,Bucureşti 1980]. Pe de o parte există raporturi cauzale de la mediu la individ, pe de altă parte de la individ la mediu. Această distincţie vizează în interiorul unei culturi două categorii de instituţii: primare şi secundare. Cele primare sunt acelea care dau conţinut acţiunii mediului asupra individului, sînt cele care formează dispoziţia psihologică a unei societăţi (familia, educaţia), iar secundare- acelea care se alimentează din retroacţiunea asupra sa,reprezintă ideologia unei societăţi (religia, miturile). Personalitatea de bază echivalează cu individualitatea puternică, adică cu cel care domină masele- liderul politic. Considerăm că subiectul abordat merită în continuare a fi explorat, în vederea îmbunătăţirii relaţiilor formale şi neformale dintre state şi culturi. Trebuie deja să evităm abordarea cultului personalităţii. Aceasta deja sugerează că admitem existenţa unor personalităţi capabile să supună aproape necondiţionat, fapt care pe unii imediat îi raliază în rîndurile obiedienţilor, iar pe alţii, mai puţini, îi mobilizează întru acapararea acestei puteri. Deci, cultura precede liderului politic, iar acesta nu este decît actorul care ştie să-şi joace cel mai bine rolul.