Până în momentul actual nu există un consens asupra utilizării unei sin­gure definiții a fenomenului de reziliență, iar cercetătorii din do­me­niu definesc reziliența prin prisma mai multor ipoteze teoretice și empirice.M. Rutter (1985) definește reziliența drept capacitatea prezentă la per­­­soanele plasate în contexte defavorabile de a reuși să iasă din aces­tea și de a duce până la urmă o viață satisfăcătoare [1]. K.M. Connor și J.R. Da­vidson definesc reziliența ca o calitate personală, care per­mi­te persoanei să reușească în fața adversităților. Din perspectiva auto­ri­lor ca R. Smith, J. Wandell (2006), reziliența se referă la un proces dinamic de dezvoltare și întreținere a mecanismelor de coping pozitiv în fața condițiilor adverse [2]. Ș. Ionescu prezintă o definiție a rezilienței persoanei, axată pe trei perspective: 1) capacitate de a se dezvolta pe plan psihologic, în ciuda evenimentelor cu caracter destabilizator, în ciuda condițiilor de viață di­ficile, a traumatismelor adeseori severe; 2) rezultat ce constă în ab­sen­ța tulburărilor mentale în timpul și în urma unor situații recunoscute ca având o mare putere de a genera astfel de tulburări; 3) proces ce impli­că interacțiunea dintre subiect și mediul său; proces ce implică fac­tori de protecție (individuali, familiali și de mediu), moderatori ai riscului și ai adversității [apud 3, p. 4].De asemenea Ș. Ionescu (2006) menționează două elemente esen­ția­le ale conceptului de reziliență: a) reziliența caracterizează o per­soană care a trăit sau trăiește un anumit eveniment cu caracter traumatic sau adversitate cronică și care dă dovadă de o adaptabilitate bună (ceea ce are semnificații diferite, în funcție de vârsta persoanei sau de contextul so­ciocultural în care trăiește); b) reziliența este rezultatul unui proces in­teractiv între persoană, familie și mediul înconjurător [apud 1, p. 159].Ca modalitate de manifestare, reziliența se desfășoară în trei faze: 1) faza de confruntare cu adversitatea, care suprasolicită individul și îl îm­pinge spre un nivel de funcționare mai scăzut, spre o dezorganizare a funcționării sale anterioare, a nivelului mediu de funcționare specific in­dividului; 2) revenirea la nivelul de funcționare anterior impactului ad­­versității; 3) integrarea experienței dobândite în urma confruntării cu adversitatea și o dezvoltare a capacităților persoanei de a se adapta și a trăi cu sens [4].Din punct de vedere temporal M. Hill, A. Stafford, P. Seaman și B.Da­niel (2007) evidențiază următoarele tipuri de reziliență: a) rezi­lien­ță prospectivă: se referă la dezvoltarea capacităților necesare re­zis­tenței în fața viitoarelor adversități b) reziliență concurentă: vizează rezistența în fața adversității prezente c) reziliență retrospectivă: se referă la redobândirea echilibrului în urma expunerii la o situație ame­nin­țătoare [apud 5, p. 249]O altă clasificare a rezilienței include următoarele tipuri: 1) re­zi­lien­­ța individuală – calități și resurse ale persoanei de a face față cu succes eve­nimentelor perturbatoare; 2) reziliența familială – abilitatea familiei de a face față adversităților și de a se adapta; 3) reziliența comunitară – reprezintă calitatea comunității pentru a face față adversității pe care o traversează [4].Reziliența are o formă individuală și una de grup, o alta naturală și una numită de Ș. Ionescu (2006) rezilienţă asistată. Rezilienţa naturală este capacitatea de a face faţă unor condiţii adverse de viaţă fără un ajutor oferit din afară în acest scop. Rezilienţa asistată este cea în care pro­cesul este cu premeditare ajutat din afară. Ea începe cu iden­ti­fi­ca­rea persoanelor, grupurilor sau comunităţilor cu risc și cu elaborarea unor programe preventive în cadrul cărora se urmărește încurajarea, sus­­ţi­ner­ea, stimularea și chiar iniţierea comportamentului rezilient. La fel, Ș. Ionescu este cel care face distincție între reziliența primară/ ime­diată și re­ziliența secundară [4].Analizând teoriile de ultimă oră privind conceptul de reziliență, con­­chi­dem că în prezent se pune un accent deosebit pe capacitățile per­­soanei de a supraviețui și chiar de a se dezvolta în urma eve­ni­men­te­lor distructive la care a fost expusă. Conceptul de reziliență, având o ma­re aplicabilitate în diverse domenii, poate fi abordat alături de con­cep­tele de traumă și traumatism în procedurile de analiză și de re­me­die­re a situațiilor traumatice și conflictuale. În același timp, conceptul de reziliență face apel la resursele sanogene ale personalității, asigu­rând dezvoltarea domeniilor ce țin de igiena psihică și de prevenție.