Conceptul de „axis mundi” este legat preponderent de spațiu. De obicei, se manifestă simbolic prin imaginea arborelui lumii sau a unui punct de referință care relevă o conexiune între viitor și trecut.Noțiunea apare în studiile lui Mircea Eliade, care valorifică „axis mundi” prin viziunea sacrului. Din perspectiva religiozității lumea se menține pe valorile sacre, care se manifestă prin anumite simboluri-cheie, și care constituie un cod al moralei: „Ca să trăieşti în lume trebuie mai întâi să o întemeiezi şi nici o lume nu se poate naşte în haosul spaţiului profan care este omogen. Descoperirea sau proiecţia unui punct fix <centrul> echivalează cu facerea lumii” [1, p. 22]. Acest centru, despre care menționează exegetul în istoria religiilor Mircea Eliade, constituie „axis mundi”.Experienţa spaţiului sacru vine din perioada copilăriei, a mirării de a descoperi lumea. Astfel se creează o amprentă a memoriei la care per­soana va reveni, fie și virtual, în diferite situații, conferind topo­su­lui o anumită emoție, rezultată din trăiri. Utilizând limbajul lui Mircea Eliade, pentru „omul secularizat”, care a desacralizat lumea, spaţiul capătă distincții emotive individuale unice.Relaţia persoanei cu spaţiul contribuie la constituirea unor relaţii cu semenii. Respectiv, spațiul va pierde din neutralitate sau indiferența perceperii. Spațiul nu mai apare golit de simboluri. Pliate pe viziunea lui M. Eliade, religiile lumii prezintă un om care este orientat în spa­ţiu. Existenţa acelei „axis mundi” îl centrează şi, în acelaşi timp, îi defineşte orientarea omului într-un anumit spaţiu. Dar, mai ales anu­mi­te locuri, sunt încărcate de sacru. Ele se dovedesc a fi adevărate pra­guri de trecere spre lumea nevăzută în care este înrădăcinată cea vă­zu­tă.La semioticianul Umberto Eco viziunea spațiului religios este con­centrată în special la două simboluri majore: arborele și labirintul. Pe fundalul întregii sale creații, Victoria Fonari îi determină vectorul: „În toată elipsa criteriilor cercetătorul insistă pe filonul interpretativ de la frumos la urât spre aventura călătoriei. Iar între aceste studii însoțite de imagini din patrimoniul universal apare interpretarea canonică versus celor ale identității gândirii filosofice în De la arbore spre labirint. Studii istorice despre semn și interpretare (2009). Umberto Eco esca­la­dează memoria primară spre «text ca producător de uitare», insistând asupra falsităților asumate de timpul Evului Mediu și inter­pre­tările proprii ale negației din textul biblic” [2, p. 180].După M. Eliade, mitul ține de o trecere prin sine. Repovestirea de­vine un act ritualic. Infinitul, care face parte din imaginația crea­to­ru­lui, poate fi propriu atât artistului: poetului, prozatorului, pictorului, sculptorului, cât și celui care interpretează.Acest spirit colocvial la prozatorul Giovanni Papini se transformă în unul emoționant ce constituie un îndemn la acțiune, moment care este propriu și creației lui Dumitru Matcovschi: „Filosofia acțiunii, a faptei-refacere, transformare, creație [...]. Adevăr = util. A ști = a face. Dintre mai multe adevăruri nesigure, să-l alegem pe cel care înalță mai mult tonul vieții, care ne oferă răsplata cea mai durabilă. Iar ceea ce nu e încă adevărat, și dorim să fie, va deveni adevărat prin puterea cre­din­ței” [4, p. 150]. Textul, în acest caz, apare ca o entitate creatoare.Cercetătorul Andrei Oișteanu estimează „atributele simbolice acor­date platinului: arbore sacru, lăcaș al zeului/daimonului, arbore cosmic (Axis et Imago Mundi), arbore consacrat, arbore de judecată, de jură­mânt și de investire etc. În logica mentalității tradiționale un copac cu astfel de valențe este încărcat și cu atribute magico-apotropaice” [5, p. 140]. Chiar o parte componentă a copacului are funcție magică. Ea are forță de a configura spațiul de la centru spre exterior. Agățarea în crengi, depunerea la rădăcini sau înfrângerea în trunchiul copacului a unor arme sau unelte au același scop și efect magico-ritualic – con­sac­ra­rea unui loc pentru a întemeia, a stabili un centru de unde poate ira­dia creația. Acestea sunt argumente pentru care meșterii populari bă­teau un par ce semnifica începutul construcției casei: „se bate un țăruș în locul unde va fi talpa casei sau vatra satului”. Cercetătorul face o conexiune cu mentalitatea populară care imită gestul de întemeiere a macrocosmosului. Astfel se face referință la legende ontologice: „Dumnezeu umblând pe ape a înfipt toiagul și s-a făcut pământ”. Iată un alt exemplu dintr-o legendă cosmogonică: „Dumnezeu și-a aruncat baltagul în apa cea mare. Și, să vezi, din baltag crescu un arbore mare (...). În jurul acestui copac Dumnezeu făcu lumea, iar din frunzele arborelui s-au făcut oameni” [5, pp. 110-111].În concluzie, proiecția facerii se observă la întemeierea unui mic­ro­­cos­mos. În spațiul rustic circulă diferite legende că satul, casa, bi­se­ri­ca erau edificate în jurul punctului consacrat, asemenea umbrei co­roa­nei de copac. Arborele are conotații ample ce determină o viziune de an­samblu proprie tradiției populare care intervine în diferite pe­rioade ale vieții.