Orice proces de studiere a unui fenomen începe cu definirea lui, prezentarea uneia, sau a mai multor variante de noţiuni, ce îl caracterizează, făcându-se referire atât la doctrină, cât şi la legislaţia în vigoare. Noţiunea de convingere, ca fenomen complex are mai multe sensuri, şi anume: ca fenomen psihic (un element al conştiinţei omului şi unul din factorii determinanţi ai conduitei sale), și ca metodă de asigurare a respectării normelor juridice (folosirea diverselor măsuri de lămurire, educaţionale şi organizaţionale pentru formarea voinţei subordonatului, sau transformarea ei, în spiritul respectării legilor). Conform Constituţiei, convingerea înseamnă aplicarea, utilizarea diferitelor măsuri explicative, de lămurire şi stimulare în scopul transformării voinţei guvernaţilor în voinţa guvernanţilor. În mod deosebit se cere de menţionat că transformarea acestei voinţe are un caracter benevol, liber exprimat, în cazul de faţă în calitate de guvernaţi evoluează cetăţenii, instituţiile publice ierarhic inferioare, subalternii, iar în calitate de guvernanţi – legislatorul, organele statului ierarhic superioare, conducerea. Convingerea este necesară ca guvernaţii să îndeplinească benevol voinţa legiuitorului, exprimată în actele normative. Datorită convingerii se obţine unitatea acestor voinţe – fapt ce constituie premisa şi succesul activităţii părţilor de interes comun. Transformarea voinţei guvernaţilor, supunerea lor benevolă puterii dominante are loc din diferite motive, care creează în consecinţă diferite categorii neuniforme de subiecţi de influenţă – persoane, supuse măsurilor de convingere. Aceste persoane pot fi divizate în trei categorii: 1. categoria activă a subiecţilor (cetăţeni, subalterni) înţeleg şi sunt de acord cu obiectivele guvernanţilor, în modul cel mai activ, conştient şi de bună voie participă la realizarea lor; 2. pătura neutră de persoane respectă prevederile legislaţiei din deprindere, automat, mecanic, fără a pătrunde şi conştientiza esenţa şi importanţa lor; 3. a treia categorie de persoane respectă benevol prevederile imperative, dar face acest lucru nu din bunul simţ, ci numai din considerente de frică, de teamă sau pentru a evita eventualele consecinţe negative, care pot surveni în caz de comportare ilicită. Aceste considerente impun persoana să-şi forţeze propria voinţă, să se supună cerinţelor de rigoare, astfel şi frica este o modalitate de educaţie, deşi inferioară din punctul de vedere al eficienţei de influenţă activă.Cele mai frecvente forme ale convingerii sunt: experienţa înaintată, măsurile organizatorice (seminare, consfătuiri, consultaţii, simpozioane, conferinţe, întruniri), exemplificarea, competiţia, agitaţia, stimularea morală şi materială. Astfel, într-o accepţie convingerea ar însemna folosirea diverselor măsuri educaţionale şi organizaţionale pentru formarea voinţei subordonatului, sau transformarea ei. Altfel spus, ca metodă de asigurare a respectării normelor de conduită, convingerea reprezintă un ansamblu de măsuri educative şi de lămurire, utilizate în scopul determinării indivizilor aflaţi pe teritoriul statului de a respecta ordinea stabilită. Cu ajutorul mijloacelor de convingere se stimulează comportamentul cuvenit participanţilor la raporturile administrative. Cetăţenii voluntar se supun normelor juridice şi conştient participă la realizarea lor, dacă înţeleg sarcinile, scopurile statului şi le consimt.  Procesul formării convingerilor este determinat de o serie de factori – atât de ordin obiectiv, cât şi de ordin subiectiv. Astfel, măsurile educative şi de lămurire generează formarea conştiinţei juridice şi determină indivizii ca să-şi conformeze conduita lor normelor de drept. Conştiinţa juridică este compusă dintr-un complex de reprezentări, noţiuni, judecăţi, convingeri, sentimente ce reflectă principiile de drept, pe când conduita – reprezintă ansamblul faptelor şi acţiunilor dictate de conştiinţă, între conştiinţă şi conduită există o legătură de influenţă reciprocă. Baza formării convingerii o constituie – reprezentările şi noţiunile, aprecierile şi judecăţile. De altfel, conştiinţa în fiecare caz aparte este unul din elementele caracteristice individuale, ea nu poate fi separată de conştiinţa socială generală. Conştiinţa socială, în diferite societăţi este de nivel diferit, ceea ce facilitează sau stopează, în funcţie de caz, formarea convingerilor juridice. Acest fenomen, de formare şi consolidare a conştiinţei generale, este determinat de un şir de factori de natură economică, socială, politică etc. O societate democratică, un stat de drept presupune şi un nivel înalt de conştiinţă socială, în general, si conştiinţă juridică, în special, a cetăţenilor. În atingerea acestui scop, administraţia utilizează anumite mijloace şi activităţi menite să contribuie la formarea convingerilor juridice ale cetăţenilor, cum sunt: întărirea bazei economice a statului şi ridicarea nivelului de trai al cetăţenilor (rămânând  actuală învăţătura marxistă, precum că viaţa materială determină conştiinţa); propagarea şi popularizarea legilor (cunoaşterea legii, precum şi a consecinţelor nerespectării ei creează, la o bună parte a populaţiei, convingerea necesităţii de respectare); publicitatea proceselor judiciare; publicitatea activităţii organelor administraţiei publice, utilizând în acest scop pe larg: presa, radioul, televiziunea; formarea  condiţiilor  necesare  pentru  realizarea  accesului  liber  al populaţiei la administraţie; familiarizarea cetăţenilor cu principiile de bază ale dreptului şi politizarea caselor.Mijloacele menţionate sunt cele mai generale, care contribuie la formarea convingerilor juridice, dar procesul propriu-zis de formare a acestora este deosebit de complicat, conţinând atât elemente psihologice, cât şi sociologice, istorice, etnice etc. În literatura rusă de specialitate, ca mijloace ale convingerii au fost determinate: 1. Educarea – procesul de direcţionare spre scopul formării abilităţilor, şi deprinderilor. 2. Propagarea – răspândirea în masă a ideilor, învăţăturilor şi cunoştinţelor, cât şi explicarea lor. 3. Agitaţia – răspândirea ideilor cu scopul atragerii masei la activitatea social-politică activă. 4. Lucrul explicativ – activitatea de a lămuri conţinutul la ceva anume. 5. Critica – aprecierea negativă şi arătarea neajunsurilor într-un oarecare lucru. 6. Dezaprobarea comportamentului antisocial – exprimarea dezacordului, mustrarea respinsului. 7. Schimbul de experienţă. Convingerea ca metodă a administraţiei publice are trăsături caracteristice proprii şi elemente care o determină, este folosită permanent şi în raport cu toţi cetăţenii, şi de asemenea asigură îndeplinirea voluntară a normelor, instrucţiunilor, prescripţiilor, iar în final educă „deprinderea” respectării legii. Elementele convingerii, ca metodă a administraţiei publice, sunt: dobândirea atenţiei; insuflarea; influenţa (efectul) asupra conştiinţei; operarea emoţiilor; formarea interesului. De altfel, convingerea, ca metodă umana şi destul de eficientă în asigurarea respectării normelor de drept, nu exclude metoda constrângerii, atunci când măsurile educative nu au dat rezultatul scontat. Este evident faptul că mult mai uşor se impune o anumită comportare prin ordin sau decizie decât prin convingerea membrilor societăţii despre necesitatea unei anumite comportări. Însă un astfel de stil, bazat doar pe constrângere, ar fi incompatibil cu principiile unui stat democratic, care presupune o anumită corelaţie a metodelor utilizate în administraţie.