Definiţia doctrinară a răspunderii juridice conturează această noţiune ca fiind o categorie prin care este desemnată obligaţia subiectului de drept responsabil de a suporta consecinţele nerespectării unei norme juridice în vigoare în vederea restabilirii ordinii de drept din societate [1], răspunderea juridică implicând conform normelor de teorie a dreptului necesitatea de îndeplinire a obligaţiei în baza forţei coercitive a statului, apariţia răspunderii pentru fapta săvârşită în cazul nerespectării legislaţiei şi aplicarea sancţiunii faţă de cel ce s-a făcut vinovat de încălcarea legislaţiei.  În ramura dreptului familiei, consecinţele juridice nefavorabile care pot surveni în cazul încălcării normelor impuse de legislaţie sunt de o rezonanţă socială semnificativă, aducând atingere valorilor primordiale protejate de stat – copilul şi familia, iar pedeapsa care survine ca rezultat al implicării răspunderii juridice în dreptul familiei ia de obicei forma lipsirii de un oarecare drept. Caracteristic pentru dreptul familiei este faptul că drepturile părinţilor sunt şi obligaţiile lor [2], fiind înaintate opinii precum că în cadrul exercitării drepturilor părinteşti, drepturile nu sunt acordate decât în vederea îndeplinirii îndatoririlor, ca mijloace destinate pentru realizarea sarcinii de ocrotire a minorului, drepturile părinteşti neavând o finalitate în ele însele [3]. Totuşi legislaţia familiei nu dictează părinţilor modul de educaţie, întreţinere şi reprezentare a copilului, ci doar interzice abuzul de aceste drepturi – or, sunt interzise orice acţiuni care vin în detrimentul copiilor şi pedepseşte nerealizarea lor. Dacă analizăm modul de executare a obligaţiilor părinteşti, observăm că doar obligaţia de întreţinere poate fi executată silit, în baza art. 74 al Codului familiei al RM, care indică că în cazul în care părinţii nu participă la întreţinerea copiilor, pensia de întreţinere se încasează pe cale judecătorească. În ceea ce ţine de drepturile/obligaţiile cu caracter personal, impunerea realizării acestora este imposibilă, iar ca rezultat al neîndeplinirii acestora survine decăderea din drepturile părinteşti. În acest sens, unii autori [4] consideră că răspunderea juridică este, în primul rând, o sarcină suplimentară ce survine în caz de neîndeplinire a obligaţiilor, dar nicidecum nu coincide cu aceste obligaţii. Egalarea răspunderii cu îndeplinirea silită a obligaţiei duce la eliminarea răspunderii, deoarece implicarea răspunderii nu împovărează cu nimic părinţii, cu excepţia aplicării executării silite a obligaţiei de întreţinere, care aşa sau altfel urma să fie executată. În acelaşi context, dacă analizăm decăderea din drepturile părinteşti sau luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteşti, ajungem la concluzia că aceste măsuri de fapt intervin tot în beneficul copilului. Dacă privim situaţia în rădăcină, reiese că părintele de rea-credinţă care nu îşi realizează obligaţiile părinteşti, la un moment dat este scutit de acestea de către stat, anume prin intermediul instituţiilor de decădere din drepturi părinteşti şi luarea copilului fără decădere din drepturile părinteşti. În afară de faptul că părinţii care s-au arătat dezinteresaţi de soarta copilului sunt ,,pedepsiţi” de către stat prin faptul că încetează a avea anumite legături juridice cu minorul, părinţii nu suportă nici o repercusiune suplimentară. Amintim că în doctrina de specialitate sancţiunea juridică este considerată ca fiind actul prin care în mod silit se obţine executarea unei obligaţii ce nu se face de bună-voie [5]. În fond, rezultă că decăderea din drepturile părinteşi şi luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteşti nu reprezintă de fapt o sancţiune juridică, ci o măsură de protecţie a copiilor survenită din cauza comportamentului necorespunzător al părinţilor, cele două instituţii menţionate mai sus reflectând răspunderea juridică de dreptul familiei, dar nefiind totuşi în esenţă sancţiuni juridice.  Unii dintre autori consideră că în acest context răspunderea juridică în dreptul familiei în general nu există ca atare, deoarece nu conţine în sine cele trei elemente pe care le-am amintit mai sus: necesitatea de îndeplinire a obligaţiei în baza forţei coercitive a statului, apariţia răspunderii pentru fapta săvârşită în cazul nerespectării legislaţiei şi aplicarea sancţiunii faţă de cel ce s-a făcut vinovat de încălcarea legislaţiei; iar din conţinutul normelor juridice rezultă că părintele, în urma neîndeplinirii unei obligaţii părinteşti, este lipsit de unele drepturi ale sale, dar nu este împovărat cu anumite sarcini sau obligaţii noi [6]; se susţine în acest context că ,,dreptul familiei ca ramură de drept există, iar răspunderea juridică familială nu există” [7]. Cert este faptul că nu ne putem ralia acestei păreri, deoarece instituţia decăderii din drepturile părinteşi şi luării copilului fără decăderea din drepturile părinteşti intervine ca rezultat atît al comportamentului abuziv din partea părinţilor, cât şi ca o consecinţă a inacţiunii, adică a apatiei sociale a părinţilor, cu consecinţe indiscutabil nefaste. În raporturile juridice dintre părinţi şi copii pot exista însă situaţii care nu conduc indispensabil la decăderea din drepturi părinteşti; în dependenţă de esenţa abuzului de drepturi sau neîndeplinirea obligaţiilor familiale, legislaţia prevede sancţiuni cu caracter administrativ, civil sau penal. Astfel, nu putem să ne conformăm opiniei care susţine că răspunderea juridică în dreptul familiei nu există. Nu putem omite specificul ramurii de dreptul familiei, care presupune prevalarea relaţiilor personal nepatrimoniale, ceea ce condiţionează şi răspunderea prioritar nepatrimonială [8]. În virtutea celor expuse, urmează să menţionăm că nu este corect să confundăm răspunderea juridică în dreptul familiei cu sancţiunea propriuzisă. Lipsirea permanentă sau temporară de dreptul subiectiv familial al părinţilor care nu-şi execută obligaţiile părinteşti este de fapt acea sancţiune juridică de dreptul familiei care incumbă părinţilor, fiind reflectată în interzicerea de a beneficia de drepturi nepatrimoniale şi patrimoniale: de exemplu, dreptul de a participa la educaţia copilului, de a comunica cu copilul, de a reprezenta interesele copilului, dreptul de a beneficia ulterior de întreţinere din partea copilului sau dreptul de a moşteni în urma decesului copilului. Prohibirea persoanelor lipsite de drepturi părinteşti de a beneficia de posibilitatea de a-şi exercita drepturile la fel ca celelalte persoane- reprezintă de fapt sancţiunea juridică de dreptul familiei care revine părinţilor care nu-şi execută îndatoririle faţă de copii [9]. În această ordine de idei, conchidem că neexecutarea obligaţiilor părinteşti atrage după sine răspunderea juridică familială, care, în dependenţă de situaţie, poate îmbrăca forma de mijloc de ocrotire a drepturilor familiale, materializat de cele mai dese ori în lipsirea permanentă sau temporară de dreptul subiectiv sau forma de sancţiune propriu-zisă.