Organizaţia Internaţională a Muncii a fost creată la 11 aprilie 1919 prin Tratatul de la Versailles. În concepţia iniţiatorilor săi, OIM trebuia să devină „o casă de schimb” a informaţiilor şi datelor relative la evoluţia economică şi socială, pentru continua îmbunătăţire a regimului de muncă [1]. Prima Conferinţă Internaţională a Muncii s-a desfăşurat la Washington în octombrie 1919, care a adoptat 6 convenţii, ce se refereau la numarul de ore de muncă în industrie, şomajul, protecţia maternităţii, munca de noapte a femeilor, vârsta minimă şi munca de noapte a tinerilor. Ratificarea uneia sau alteia dintre convenţiile OIM de către un stat implică angajamentul acestuia de a lua toate măsurile necesare pentru a concretiza prevederile acestora. Conform Constituţiei OIM, exista un control regulat bazat pe sistemul rapoartelor şi un sistem bazat pe sistemul plângerilor şi reclamaţiilor. În literatura de specialitate, cele două forme de control au fost denumite control administrativ şi control jurisdicţional. Guvernele trebuie să prezinte rapoarte către Biroul Internaţional al Muncii asupra măsurilor luate pentru a supune convenţiile nou-adoptate autorităţilor competente, asupra cadrului legislativ şi al practicii lor în ceea ce priveşte convenţiile neratificate şi asupra măsurilor luate pentru a pune în aplicare convenţiile ratificate. Rapoartele asupra convenţiilor ratificate sunt realizate dupa un formular de raport aprobat de către Consiliul de Administraţie. Copiile după aceste rapoarte trebuie transmise organizaţiilor sindicale şi patronale cele mai reprezentative.  Rapoartele guvernelor sunt examinate în prima instanţă, în şedinţa anuală, de Comisia de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi recomandărilor compusă din 20 de personalităţi independente de prim-plan, cu o înaltă competenţă în domeniul juridic sau social, şi care îşi desfaşoară activitatea cu titlu personal.  Raportul Comisiei de experţi, cuprinzând observaţii şi cereri directe către diversele guverne, este supus Conferinţei Internaţionale a Muncii ce se convoacă anual pentru a fi examinat şi discutat de catre o comisie tripartită a Conferinţei special constituită în acest scop: Comisia de aplicare a convenţiilor şi recomandărilor. Punctele esenţiale ale dezbaterilor şi concluziile comisiei sunt încorporate într-un raport ce se înaintează plenului Conferinţei. Odată adoptat de către Conferinţă, raportul este comunicat guvernelor, cărora li se atrage atenţia asupra punctelor pe care trebuie să le ia în considerare în momentul redactării viitoarelor rapoarte. Pe lângă controlul regulat, Constituţia OIM prevede două proceduri speciale în cazul încălcării unei convenţii ratificate de către o ţară anume: reclamaţiile şi plângerile. În baza art.24 şi 25 ale Constitutţei OIM, în cazul în care o asociaţie (industrială) a angajatorilor sau a salariaţilor face o interpelare la adresa Biroului Internaţional al Muncii privind omisiunea unui Membru de a aplica efectiv în cadrul jurisdicţiei sale a unei Convenţii la care este parte, Consiliul de Administraţie poate comunica această interpelare la adresa guvernului împotriva căruia se face, şi poate invita acest guvern să facă o declaraţie la acest subiect în măsura corespunzătoare. Dacă guvernul în cauză nu prezintă nici o declaraţie într-un termen rezonabil sau dacă Consiliul de Administraţie consideră declaraţia primită ca fiind nesatisfăcătoare, acesta din urmă va avea dreptul să publice interpelarea şi declaraţia în replică, în cazul în care a fost făcută. O procedură mai complexă este aceea a plangerilor, prevazută de art. 2629, 31-34 ale Constituţiei OIM. Plângerile pot fi depuse de oricare stat membru contra unui alt stat membru care, în opinia sa, nu ar asigura în mod satisfăcător aplicarea unei convenţii pe care ambele state au ratificat-o. O procedură analoagă poate fi angajată de către Consiliul de Administraţie fie din oficiu, fie în baza unei plângeri depuse de un delegat (guvernamental, patronal, sindical) la Conferinţa Internaţională a Muncii. Plângerile sunt de obicei analizate de o comisie de anchetă compusă din trei membri independenţi desemnaţi în acest scop de Consiliul de Administraţie. Comisia poate asculta mărturii şi poate desfaşura anchete pe teren pentru a putea redacta un raport în care se includ constatările privind situaţia de fapt şi de drept, ca şi recomandările pe care consideră necesar a le face pentru asigurarea aplicării convenţiei în chestiune. Raportul Comisiei de anchetă este comunicat Consiliului de Administraţie şi fiecăruia din guvernele interesate: totodată, el este publicat. Fiecare din guverne dispune de un termen de 3 luni pentru a indica dacă el acceptă sau nu recomandarile conţinute în raport. Orice guvern care nu acceptă aceste recomandări poate supune diferendul Curţii Internaţionale de Justiţie, fapt ce nu s-a întamplat până în prezent [2]. În concepţia OIM, libertatea sindicală este condiţia prealabilă a oricărui progres către justiţia socială, ea permiţând lucrătorilor să-şi exprime aspiraţiile lor, să le întărească poziţia lor în negocierile colective reechilibrând contribuţia părţilor. De asemenea, libertatea sindicală constituie o utilă contrapondere puterii statului, permiţând lucrătorilor să participe la elaborarea şi aplicarea politicii economice şi sociale. Importanţa deosebită a protecţiei libertăţii sindicale a determinat instituirea unor proceduri speciale pentru examinarea plângerilor referitoare la violarea drepturilor sindicale, proceduri stabilite pe baza unui acord din anul 1950 între OIM şi Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite.  Trebuie reţinut că procedurile speciale referitoare la libertatea sindicală nu înlocuiesc, ci completează controlul regulat al aplicarii convenţiilor ca şi mecanismele speciale bazate pe sistemul reclamaţiilor şi plângerilor. Totodată, aceste proceduri pot fi angajate împotriva guvernelor chiar dacă ele nu au ratificat convenţiile OIM referitoare la libertatea sindicală, în baza ideii conform căreia libertatea sindicală este unul din obiectivele afirmate de Constituţia OIM, trebuind deci să fie respectată de statele membre, în virtutea apartenenţei lor la organizaţie [3]. Prin acordul dintre OIM şi ECOSOC au fost instituite două organe: Comisia de investigare şi conciliere în materia libertăţii sindicale şi Comitetul libertăţii sindicale al Consiliului de Administraţie. Comisia de investigare şi conciliere în materia libertăţii sindicale este chemată să se pronunţe în cazuri de importanţă deosebită. Compusă, de obicei, din 3 membri numiţi de Consiliul de Administraţie din rândul personalităţilor independente de înaltă calificare, ea nu-şi poate desfăşura activitatea decât având consimţământul statului în cauză, fapt ce de-a lungul timpului a îngreunat aplicarea întregii proceduri. Mult mai operaţional s-a dovedit a fi Comitetul libertăţii sindicale al Consiliului de Administraţie, instituit în anul 1951 ca un organism tripartit compus din 9 membri (3 pentru fiecare grup) şi prezidat de o personalitate independentă. Funcţiile sale au un caracter cvasijudiciar, procedura pe care el o urmează fiind conformă principiilor fundamentale care guvernează procedurile judiciare. De la crearea sa, Comitetul libertăţii sindicale a examinat mai mult de 1800 de cazuri, unele destul de serioase, referitoare la probleme cum sunt: constituirea organizaţiilor şi dreptul de a se afilia la acestea, alegerea şi destituirea liderilor, ingerinţe ale administraţiei în activitatea sindicatelor, dizolvarea sau suspendarea organizaţiilor, dreptul la grevă, actele de discriminare antisindicală în angajare, arestarea sindicaliştilor şi interzicerea reuniunilor şi manifestaţiilor sindicale. Prin activitatea sa, Comitetul libertăţii sindicale a elaborat un ansamblu de principii care formează un veritabil drept internaţional al libertăţii sindicale.