A fi convingător înseamnă a deţine puterea. La etapa actuală, cele mai utile instrumente pentru a expune punctul de vedere şi a modela convigerile oamenilor, le deţin mijloacele de informare în masă. Acestea au misiunea atât de a informa, cât şi de a ajuta publicul să pătrundă în esenţa unor fenomene. Însă, de multe ori, informaţia furnizată publicului este eronată sau modelată în favoarea cuiva, iar analizele şi comentariile sunt sărace în dovezi şi argumente. În aceste cazuri, apare manipularea. Aceasta este arta de a influenţa voit sau, mai rar, involuntar, „folosindu-se în doze variabile argumentarea tendenţioasă, minciuna, informaţii trunchiate, aranjate, puse în scenă, inclusiv prin balon de încercare, zvon, diversiune, aflată în proximitatea (sau în slujba) propagandei, prin care se urmăreşte crearea la un individ, grup, clasă, a unor opinii eronate, fiind bazate pe informaţii incorecte, a unor atitudini, acţiuni contrare intereselor lor” [1] . De-a lungul istoriei, tehnica manipulării a fost intens utilizată de către conducătorii de popoare, fiind un mijloc de luptă şi de constrângere a maselor. Pot fi menţionaţi aici Napoleon Bonaparte (s-a folosit de manipulare ca să obţină puterea supremă în stat şi apoi să fondeze un imperiu), Benito Mussolini (promotorul fascismului italian), Lenin şi Troţki (care au pus în practică manipularea şi propaganda bolşevică), Adolf Hitler (care a reuşit să convingă poporul german să i se alăture, necondiţionat, în lupta sa personală pentru „puritatea rasei” şi supremaţia ei mondială), Iosif Vissarionovici Stalin, Nicolae Ceauşescu etc.Conform Dicţionarului enciclopedic român, manipularea presupune: „Influenţarea opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio, televiziune) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impune acesteia anumite comportamente, cultivându-i-se impresia că acţionează în concordanţă cu propriile interese” [2, p.245]. Iar Victor Vişinescu consideră că manipularea este: „Acţiunea de a determina un actor social (persoană, colectivitate, grup) să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune, care distorsionează intenţionat adevărul” [5, p.187]. În aceeaşi ordine de idei, sociologul francez Philippe Breton susţine că manipularea se manifestă atât instinctiv, cât şi premeditat, şi aceasta are trei caracteristici: 1. Manipularea denumeşte o acţiune violentă şi constrângătoare, ce îi privează pe indivizi de libertate. Această violenţă nu este fizică, ci psihologică sau cognitivă. 2. Manipularea se bazează pe o strategie elaborată al cărei scop este să înşele, să facă să se creadă în ceva ce nu există (se comunică o minciună – scoaterea din context a unei afirmaţii şi plasarea acesteia în alt context). 3. Procedeul manipulator se loveşte de o rezistenţă sau, cel puţin, de neacceptarea imediată a mesajului. Nu se încearcă argumentarea, realizarea unui schimb de idei sau de opinii, ci impunerea lor, intrând oarecum prin efracţie în mintea cuiva [3, p.27]. În sistemele totalitare, mijloacele de informare în masă erau controlate cu mare stricteţe de către Putere. Ştirile erau cenzurate, iar realitatea – falsificată (deşi populaţia suferea de sărăcie şi foamete, în presă se vorbea despre cât de frumoase şi înfloritoare erau meleagurile URSS-ului). În democraţiile emergente, manipularea prin mass-media implică elaborarea unor strategii mai subtile, deoarece omul de rând are posibilitatea să se informeze din mai multe surse, are dreptul să aleagă în ce să creadă şi o multitudine de resurse la dispoziţie pentru a verifica corectitudinea informaţiilor. Actualmente, în presa din Republica Moldova, manipularea se strecoară atât în materialele de opinie, cât şi în cele de informare. Pe de o parte, autorii articolelor îşi exprimă, sau chiar îşi impun punctul de vedere, fără a apela la metodele de convingere recomandate, bazate pe dovezi şi argumente, sau utilizează exagerat argumente pro sau contra unei opinii, urmărind intenţionat acceptarea sau respingerea acesteia.  De cealaltă parte, buletinele de ştiri abundă în reportaje al căror unghi de abordare este favorabil anumitor forţe politice, economice etc.; ştirile sunt selectate, modelate sau paginate în cadrul ediţiilor informative, astfel încât li se accentuează sau li se diminuează importanţa (spre exemplu, o ştire importantă fiind plasată la finalul jurnalului, poate rămâne neobservată);imaginile (în cazul televiziunii) sunt şi ele atent filmate sau montate, astfel încât să ascundă, să exagereze unele date ori să inducă anumite emoţii în rândul populaţiei, reuşindu-se mai apoi controlul acţiunilor acesteia.  Jurnalistul de informare manipulează şi atunci când acţionează în interesul său personal. Începând cu însuşi procesul de documentare, până la redactarea materialului şi publicarea lui, există momente în care autorul face anumite judecăţi de valoare, ia anumite decizii sau omite, în mod deliberat, anumite subiecte. Or, finalitatea profesiei de jurnalist de informare, după cum afirmă directorul Mediapart, Edwy Plenel, este „de a fi în serviciul dreptului de a şti al cetăţenilor pentru ca aceştia să fie liberi şi autonomi, aducându-le informaţii de interes public”, iar „responsabilitatea lor profesională şi misiunea democratică a acestora nu este neapărat exprimarea opiniilor, dar în mod special, de a produce adevăruri” [4, p.84]. Un fenomen din ce în ce mai pronunțat şi care, de asemenea, are ca rezultat manipularea opiniei publice, este mimetismul mediatic. Jurnaliştii se copiază între ei pentru a nu rămâne în urma colegilor lor, dau importanţă şi reflectă anumite evenimente (care, uneori, sunt nesemnificative) doar pentru că celelalte mijloace de informare în masă, în special cele principale, îi acordă o mare importanță. Iar, uneori, informaţia este pur şi simplu deplasată dintr-o parte în altă, fară a fi verificată în ceea ce priveşte corectitudinea sau relevanţa ei. Drept urmare, la un moment dat, publicul ajunge să citească acelaşi tip de informaţie, chiar dacă răsfoieşte ziare diferite, ajunge să privească acelaşi tip de emisiune de divertisment, la diverse posturi TV etc. Astfel, dacă i se repetă unui individ acelaşi lucru de mai multe ori, în cele din urmă, acesta ajunge să creadă în ceea ce i s-a spus, iar acea informaţie capătă statut de certitudine. Totuşi, cea mai periculoasă formă de manipulare exercitată de către mijloacele de informare în masă moldoveneşti, la etapa actuală, este determinată de fragilitatea relaţiei mass-media-mediul politic. Aceasta face posibilă atât manipularea jurnalistului (căruia i se cere să scrie într-un anumit mod, să atace sau să laude pe cineva), cât şi a publicului (caz în care jurnalistul este un simplu instrument). Genul de jurnalism practicat în acest caz este numit de către publicistul Constantin Tănase, jurnalism guvernamental. „Există şi o asemenea „varietate” de „jurnalism”, e practicat (sub acoperire) de o şleahtă de indivizi oploşiţi în presa (de toate genurile!) care slăvesc Puterea şi pe bravii ei conducători. Respectivele chifteriţe ies seara la lumina ecranelor şi-şi laudă stăpânii, semnează (cu pseudonime) „editoriale” pe „portaluri de ştiri” plătite tot de aceştia. Acest tip de „jurnalism guvernamental” este extraordinar de nociv, fiindcă viciază morala publică, induce societăţii valori false şi spală creierii cu mesaje otrăvite ” [6]. Aşadar, manipularea este o rătăcire a jurnalistuluipe un teritoriu străin menirii sale, iar consecinţele pot fi dezastruoase atât pentru public, cât şi pentru cel care manipulează. Pe de o parte, mass-media riscă să piardă cel mai de preţ dar primit din partea oamenilor de rând – încrederea. De cealaltă parte cei manipulaţi acţionează necorespunzător situaţiei, iau decizii greşite, devin vulnerabili şi pot reacţiona violent atunci când se simt privaţi de adevăr, ceea ce, evident, contribuie la „îmbolnăvirea” societăţii.