Arhitectura contemporană poate fi interpretată drept o mișcare care tinde să se debaraseze de existențialitatea vitală a omeniei, mizând pe imagini retiniene și consumerism, nu pe ființa umană ca entitate complexă a acestei lumi. Corelarea dintre necesitățile psihosomatice, nevoile social-fiziologice, interacționarea umană reliefează o tendință neologică de abordare a proiectelor arhitecturale, care abordează efectele psihologice evocate de spațiului construit asupra caracterelor umane. O abordare nouă în acest sens este reprezentată de interconexiunea dintre impactului arhitecturii asupra domeniului familial și a relațiilor familiale echilibrate.