Este general recunoscut faptul că perioada de la mijlocul secolului al XVIII-lea şi până în primele decenii ale veacului următor asociază factori complecși sociopolitici şi culturali, care produc o schimbare a societăţii româneşti. Fenomenul este numit printr-un termen mai general – occidentalizarea culturii româneşti, deoarece consecinţa cea mai importantă a evenimentelor istorice din perioada abordată este orientarea ţărilor române spre spaţiul occidental. Raportându-ne la constituirea şi evoluţia terminologiilor de specialitate, menționăm periodizarea foarte ilustrativă pentru discuția noastră pe care a realizat-o încă în anii 1960 Neculai Ursu în lucrarea „Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti” [1]. Acesta distinge două etape mari, prima se încadrează în limitele sfârșitului de sec. XVIII, când devin evidente preocupările de îmbogăţire a limbii române cu termeni noi, şi se încheie către a. 1830. Etapa a doua în procesul de creare a terminologiei ştiinţifice româneşti începe după anul 1830 şi se caracterizează printr-un mare număr de împrumuturi din limbile franceză şi latină. În cele ce urmează ne propunem o analiză a terminologiei gramaticale de la începutul sec. XIX în baza a două lucrări fundamentale ce țin de gramatica românească: una este a lui Ion Heliade-Rădulescu Gramatica românească, apărută în 1828 la Sibiu, pe care am consultat-o în ediția îngrijită de V. G. Romalo, București 1980 [2], și a doua cuprinde studiile referitoare la gramatică ale lui Ion BudaiDeleanu Scrieri lingvistice, într-o ediție apărută la București în 1970 [3]. Aceste gramatici se deosebesc de alte scrieri lingvistice prin calitățile lor, printre care simplitatea și claritatea, precum şi accesibilitatea pentru diverse categorii de cititori din epocă. În baza acestor lucrări, putem face câteva observaţii privind diferite probleme de gramatică apărute în acea perioadă, probleme asociate şi cu terminologia gramaticală folosită de autorii citaţi. Astfel, la Budai-Deleanu [3, p.113] constatăm includerea substantivelor și a adjectivelor în clasa numelor (Cf.: „Pentru aceasta, partea aceasta s-au zis de către latini nomen, adică nume, fiindcă cuprinde în sine toate numele lucrurilor”.). Totodată, se observă că partea de vorbire numeralul lipsește. În opinia lui Heliade-Rădulescu însă există adjective numerale, care asemeni numeralelor din gramatica actuală se împart în cardinale și ordinale, dar mai importantă este însemnarea pe care o face autorul, afirmând că numeralul „trei când ia înainte câte, la Femeesc face trele”, prin urmare vom avea la genul masculin câte trei, iar la genul feminin câte trele [2, p. 133]. Păreri contradictorii au fost în epocă și în privința existenței celui de-al treilea gen. Astfel, în opinia lui Heliade-Rădulescu: „neutru este acela care arată o ființă nici bărbătească, nici femeiască... [2, p. 93]. În desemnarea numărului conjugărilor verbelor se constată influenţa gramaticii limbii latine, spre exemplu: conjugarea I are infinitivul terminat în -a sau -are (a cânta, a juca sau cântare, jucare)etc [2, p. 157]. Influența modelului latinesc se resimte și în includerea ablativului în categoria gramaticală a cazurilor românești. Ablativul este un caz al limbii române și în conformitate cu observațiile lui Budai-Deleanu, ar răspunde la întrebarea de la cine? sau de la ce? să răspunde cu: de la om, de la lemn, și să cheamă ablativ [3, p.116]. Prima concluzie care se impune cu referire la Gramatica românească de la 1828 a lui Heliade-Rădulescu este că termenii lingvistici pe care îi folosește și îi pune în circulație au contribuit la formarea terminologiei moderne a domeniului. Aspectul modern al gramaticii respective vine din faptul că autorul folosește neologisme pentru termenii calchiaţi sau învechiţi din epocă. Cf.: „substantive (ziceri de ființe)”; „pronume (în locu de nume)” etc. Cealaltă lucrare pe care am analizat-o, Temeiurile gramaticii românești (1812) a lui Budai-Deleanu se orientează şi ea după modelul gramaticilor latine în adoptarea terminologiei și creează în felul acesta o nomenclatură modernă ale cărei elemente se regăsesc în majoritatea tratatelor de gramatică actuale: „pronumele” (pentru nume sau în loc de nume) [3, p. 113]; „verbul” (grai) [3, p. 114]; „articul”; „substantive” (cuprinde în sine toate numele lucrurilor), „prepoziția” (punere înainte); „interjecția” (întrepusă) [p. 115] etc. O altă problemă importantă de gramatică discutată în epocă ţine de selectarea unei terminații corespunzătoare termenilor nou-creaţi în limba română. Astfel, autorul citatr uneori folosește forme diferite ale aceluiași termen sau ezită în alegerea pluralui în -uri sau -e.În concluzie, subliniem că la începutul sec. al XIX-lea termenii gramaticali sunt obținuți prin calcuri lingvistice sau prin împrumuturi neologice, iar uneori urmează un model multiplu, orientându-se de sursele străine care stau la baza lucrărilor autorilor de gramatici și în concordanţă cu influențele exercitate asupra limbii române în această perioadă de tranziție.