Recuperarea psihologică a persoanelor care nimeresc într-un context infracțional reprezintă un obiectiv pe cât de important pentru integritatea comunității, pe atât de dificil de realizat. Însuşi fenomenul combaterii criminalităţii constă în a remodela, schimba şi orienta comportamentul infracțional al deţinuţilor în direcţia recuperării psihologice şi identificarea unor resurse interne, graţie cărora s-ar reîntoarce în societate în calitate de subiect integru. Conceptul periculozităţii, în acest sens, vine să clarifice calea pe care o au de parcurs diverși actori ai spațiului penitenciar în realizarea sarcinii primordiale a detenţiei – cea de a resocializa. Într-o formulare simplă şi accesibilă, vom spune că putem considera realizată această sarcină, numai atunci când gradul de periculozitate generală a unui deţinut scade la nivelul general acceptabil al societăţii, ceea ce ar presupune că fostul deținut poate coexista cu alţi membri ai societăţii şi, în acelaşi timp, nu prezintă un pericol mai mare în relaționarea umană decît oricare alt cetăţean. Or, cunoașterea aspectelor psihologice ale periculozității este esenţială pentru realizarea obiectivului ce ține de diminuărea periculozității la deţinuţi. Încă în anul 1890, Cezare Lombroso menționează necesitatea introducerii examenului medico-psihologic, pentru infractori, în vederea identificării comportamentelor periculoase, iar în 1907 apar primele laboratoare de psihologie clinică și psihiatrie în penitenciare, ceea ce demonstrează încă o dată că interesul cercetătorilor și a sistemului de justiție în definirea periculozității și înțelegerii acestui fenomen a fost unul evident, și totodată, de importanță majoră încă de la sfîrșitul secolului XIX [12]. Termenul de periculozitate a fost introdus de Rafaele Garofalo în 1878 care a descris noțiunea de temibilitate pe care a definit-o ca periculozitate probabilă, iar în 1880 același autor include în lucrările sale noțiunea de „stare periculoasă”, care implică și adaptarea infractorului la viața socială [18, p.8-9]. Astfel, putem menționa două elemente definitorii ale periculozității: capacitatea criminală și adaptarea sa la mediuÎn opinia lui Jean Pinatel [9, p.130] aceste două componente combinate pot crea patru situații pentru diagnosticarea periculozității: 1) capacitatea criminală mare, adaptarea la mediu mare (ex. „gulerele albe”, escrocul, pedofilul, criminalul în serie); 2) capacitatea criminală mică, adaptarea la mediu mare (ex. criminalul pasional); 3) capacitatea criminală mare, adaptarea la mediu redusă (ex. tâlharul, recidivistul); 4) capacitatea criminală mică, adaptarea la mediu redusă (ex. micii găinari). O altă viziune a periculozității o au cercetătorii ruși I.Antonian și V.Eminov [23, p. 8-77] care descriu acest termen din perspectiva pericolului social. Aceștia evidențiază că încercările de tipologizare de acest tip realizate anterior au fost fundamentate pe paternuri comportamentale antisociale, cum ar fi experiența infracțională. Dar, menționează autorii, acest criteriu nu va reflecta în toate cazurile pericolul social – de exemplu, experiența infracțională a unui hoț de buzunar nu întotdeauna descrie periculozitatea acestuia. Autorii au pus la bază un alt indiciu: atitudinea infractorului față de valoarea supremă – viață umană, și diferențiază următoarele tipuri: infractorul excepțional de periculos, infractorul deosebit de periculos, infractorul periculos, infractorul cu grad de periculozitate scăzut. Recomandarea nr. (82) 17 a Consiliului Europei [9, p. 211] cu privire la detenţia şi tratamentul deţinuţilor periculoşi a definit termenul de „periculozitate” ca fiind starea care cere încarcerarea în condiţii de securitate maximă a unor deţinuţi care, în funcţie de gravitatea delictelor comise de ei, de natura comportamentului lor în cadrul penitenciarului, de evadări sau tentative de evadare sau de violenţă manifestată de ei, prezintă risc notabil pentru populaţie în general. Studiile asupra etiologiei acestui fenomen au condus la concluzia că periculozitatea deținuților este un efect de compoziție emergent, în care vom regăsi mai mulți factori implicați: atât personalitatea, cât și contextul; atît problemele din trecutul acestuia, cît și din prezent; atât aspecte ce țin de individ, cât și altele care aparțin grupului în care s-a format sau trăiește în prezent [9, p. 141-162]. Respectiv, putem concluziona că periculozitatea este o expresie a personalității în ansamblul intrapsihic și relațional. În același timp, totalitatea diverselor conduite infracționale nu conduce neapărat la identificarea periculozității, deoarece este nevoie de înțelegerea personalității prin aprecierea mentalității și carierei sale infracționale,pentru ca pe această bază, să includem sau nu un individ în categoria „periculos” [8, p. 83-95].De cele mai multe ori deținutul periculos este produsul unui climat relațional interpersonal, în care valorile sociale sunt definite și ordonate greșit, centrate în exclusivitate pe satisfacerea nevoilor personale, deseori de nivel inferior. În acest context, D.W. Winnicott [22, p.394-404], indică asupra tendinţei antisociale la minori, care include în sine aceleaşi aspecte, cauze şi caracteristici psihologice tipice fenomenului periculozităţii, dar care nu vor evolua neapărat spre o periculozitate. Lacan [5, p.164- 167] reflectează asupra originii comportamentului criminal, pornind de la copilărie şi lupta dintre discordie şi iubire. Toate acestea vin să ne confirme faptul că periculozitatea poate fi generată sau amplificată de o serie de factori cum ar fi calitatea mediului familial din care provine, existența unei personalități dizarmonice, fenomenul înstrăinării în relații, dimensiunea intelectuală sub medie ş.a. Dar, respectând etiologia multifactorială a periculozității, trebuie să menționăm ponderea semnificativă a dimensiunii psihologice și să pornim de la premisa că orice formă de deviere de la normele sociale are un substrat psihologic (excepție fac devierile accidentale, nepremeditate). Conform lui A. Bandura [14, p. 438] periculozitatea poate fi preîntâmpinată, prin stoparea de dezvoltare a obiceiurilor violente și prin asigurarea dezvoltării obiceiurilor nonviolente alternative. Teoria asocierilor diferențiale ne indică asupra necesității de a lua în calcul în procesul de explorare a periculozității, întreaga experiență de viață a individului [17, p. 94]. O alternativă asupra periculozității ne propune teoria etichetării sociale (Howard Saul Becker), care divizează periculozitatea în primară și secundară, unde cea primară este manifestarea conduitei ca atare, iar cea secundară reprezintă efectele reacției sociale față de conduită [17, p. 98]. Cu privire la condamnaţii periculoşi în practica penitenciară au fost identificate mai multe tipuri [10, p. 142-144]: deţinuţii înrăiţi cu comportament deschis, deţinuţi înrăiţi cu comportament deghizat, inadaptaţii, psihopaţii şi sociopaţii, teroriştii, condamnaţii cu intenţie de evadare, crima organizată. O altă tipologie, elaborată de B.Bovin, se referă la gradul de periculozitate și identifică următoarele tipuri [24, p.55]: deținuți foarte periculoși; deținuți periculoși; deținuți dificili. Unul din subiectele sensibile și fundamentale pentru această problematică este stabilirea gradului de periculozitate a deținuților, în acest sens în ultimii ani fiind studiate și propuse un șir de instrumente de evaluare a riscului de periculozitate. Evaluarea clinică are un rol important în înţelegerea factorilor de risc, prin stabilirea trăsăturilor de personalitate semnificative, care predispun persoana infractorului la manifestarea unui comportament riscant pentru săvîrşirea de infracţiuni. Este vorba, în special, de identificarea factorilor situaţionali de risc şi a motivaţiei infractorului de a comite acte riscante. În contextul celor menţionate, este important de menționat că nici conceptul de periculozitate, nici categorii similare acestuia, nu sunt expuse în literatura de specialitate națională sau în legislația execuțional-penală, fapt care indică la o fisură consistentă pe acest domeniu în Republica Moldova. Această insuficiență științifică și legislativă creează riscuri de securitate atât pentru comunitate, cât și pentru instituțiile penitenciare, realitate care poate avea consecințe nefavorabile în timp. Utilitatea stabilirii periculozității delincvenților rezidă în posibilitatea de diagnosticare criminologică, de creare a programelor de tratament pentru infractori și de formulare a unui pronostic viabil, realități posibile doar dacă sunt luate în calcul aspectele psihologice ale periculozităţii. Periculozitatea are un înțeles multidimensional, acest fenomen fiind abordat diferit de diferite grupuri sociale. Pentru societatea civilă acest termen se asociază, preponderent, cu un delict săvârșit de infractor. Pentru personalul penitenciar periculozitatea este un fenomen complex, care include riscurile ce le prezintă comportamentul deținuților atât în relația lor cu spațiul comunitar (continuarea comportamentului criminal, recidiva), cât și în relația cu spațiul penitenciar (tulburarea ordinii și securității instituției penitenciare). Astfel, pentru personalul penitenciar, cunoașterea aspectelor psihologice ale acestui fenomen poate reprezenta un reper fundamental pentru elaborărea politicilor execuțional-penale, stabilirea formelor de securitate instituțională, elaborarea instrumentelor de prevenire a comportamentelor delicvente.