Construcţia unei fantani sau a unei biserici in spaţiul romanesc au stat sub acelaşi sistem de norme, acest lucru a fost posibil ca urmare a semnificaţiilor comune ale acestor fapte. Astfel, in cultura noastră populară, bisericile şi fantanile erau socotite drept locuri sfinte, cu atat mai mult cu cat oamenii considerau că inălţarea unui lăcaş de rugăciune şi săpatul unui puţ aduceau mantuirea sufletului celor care le făceau, căci, asigurand semenilor un loc de inchinare şi apă de băut, ei inşişi dobandeau apa vieţii celei veşnice. Apoi, bisericile şi fantanile erau făcute pentru sufletele celor răposaţi, mai ales că oaINTERNATIONAL  menii obişnuiau să lase cu limbă de moarte ca urmaşii lor să le facă in numele lor ceea ce ei nu reuşiseră in timpul vieţii pentru a se mantui: o fantană şi un pod peste o apă. Ilustrativ in acest sens este şi faptul că oamenii căutau să facă o fantană pentru pomenire indeosebi acolo unde oamenii şi animalele aveau mai mare nevoie de ele: in ţarini şi la margine de drum. Doar astfel sporea numărul celor care işi potoleau setea cu apa lor şi, implicit, se inmulţeau şi pomenirile pentru iertarea păcatelor celui care făcuse fantana, ale părinţilor şi ale urmaşilor săi. Aşadar, nu numai că o fantană era făcută din aceleaşi motive ca şi inălţarea unui lăcaş de rugăciune, dar aşa cum, in biserică, sufletul ctitorului era pomenit de către slujitorii pe care acesta o fundase, la fel era pomenit şi cel care făcea o fantană de către toţi cei care-şi potoleau setea din apa ei. In plus, ctitorii de biserici şi de fantani rămaneau in memoria colectivă pentru fapta lor cea bună, căci ambele construcţii presupuneau multă osteneală şi cheltuială din partea celor care le făceau. De asemenea, cum se credea că doar biserica şi fantana ii puteau aduce ctitorului viaţa veşnică, ele erau făcute ca să dureze, aşa incat pomenirea trebuia să se facă atat cat va exista acea sfanta mănăstire sau acea fantană.