Dintre scriitorii care au debutat în anii șaptezeci ai secolului trecut, Vasile Romanciuc este cel care are o relație deosebită cu tăcerea. În volumele sale apărute pвnă în anii 1990, tăcerea impusă este cauza unei sfвșieri interioare tragice, dar având metafora drept un mijloc de zicere voalată a unor adevăruri interzise. În volumele apărute în anii ce-au urmat răsturnarea regimului comunist, tăcerea este iarăși o armă, dar, de această dată, împotriva unei lumi în derivă, lipsite de sens..   

Within the writers which made their debut in the seventies in the past century, Vasile Romanciuc has a special relation with the silence. In his volumes of poetry that apeared before nineties, the imposed silence causes a spiritual tragic rend, but he keeps the metaphor as a way of saying the forbidden truthes. In later volumes, that appeared after the the overthrow of the communist regime, the silence is a weapon again, but, for this time, against of a meaningless world.