La 28 martie 1937, ziarul bucureștean „Universul” a publicat o informație epatantă despre „decesul baronului Matei Kwiec, regele tuturor țiganilor (romilor) din Europa Orientală și din Balcani... împușcat într-o ceartă cu mai mulți țigani”, precum și problema succesiunii la tronul țigănesc, ce va determina „apariția de noi certuri sângeroase între șefii țigani”. Replica liderilor romi din România la această știre „tragico-exotică” a fost una promptă: „Asociația „Uniunea Generală a Romilor din România” aduce la cunoștința tuturor că nu are nici o legătură cu țiganii din alte țări, că nu recunoaște pe acest „rege” al țiganilor din toată lumea și că romii din România nu se consideră minoritari, ei fiind autohtoni. Regele nostru este M. S. Carol al II-lea, iar Patria noastră este România” („Glasul Romilor”, București, 01.05.1937). În cadrul comunicării vor fi expuse două ipoteze menite să fortifice raționamentele istorice aferente statutului de „non-minoritari autohtoni”, autoidentificat de liderii romi din România interbelică, în baza a două surse istoriografice recent valorificate: 1. „Țiganii de pădure („rudarii”: băieși, lingurari ș.a.) apar ca și integrați – „românizați” (nici ei nu știu de când), ne mai având nici o legătură cu neamul țigănesc: nici înrudire de sânge, nici de limbă, nici chiar de obiceiuri. Țiganii de sat s-au „integrat” într-o măsură apreciabilă vieții noastre economice și au pătruns sporadic în viața culturală. Aceștia nu au însușiri pentru viața agricolă, în schimb, sunt meseriași pricepuți: fierari, zidari și mai ales lăutari. Fierarii și lăutarii au devenit în mijlocul poporului românesc – de neînlocuit” (Chelcea I. „Țiganii din România”, București, 1944); 2. „Luând în considerare că în perioada medievală timpurie procesul de formare completă a oiconimelor românești cu sufixul -ești se desfășura într-o perioadă aproximativă 102 + (–) 29 de ani – putem presupune, că atestarea documentară în anul 1414, în Țara Moldovei, a patronimului „cneazul Țiganești”, a fost urmată mai târziu de apariția oiconimului „satul Țiganești”. Pe de altă parte, în lipsa surselor documentare, se poate accepta ipoteza că primele grupuri de țigani (romi), fiind comercianți și meșteșugari pricepuți, s-au așezat cu traiul și s-au integrat economic în spațiul Carpato-Nistrean probabil în decursul sec. XIII – înc. sec. XIV d. Hr. (perioada prestatală moldovenească), aflat sub oblăduirea Hoardei de Aur. Concomitent cu inițierea procesului de schimb comercial-economic cu populația băștinașă, aceste grupuri de țigani au influențat involuntar apariția regională a antropo-patronimului „Țigan-Țiganești” (Romanciuc A. „Patrimoniul cultural: cercetare, valorificare, promovare”. Chișinău, 2022).