Mitologia românească este un sistem filozofic şi de comportament complex, desăvârşit şi suficient sieşi. Mitologia dă răspunsuri la orice întrebare imaginabilă despre cosmos şi despre existenţa umană, despre viaţă şi moarte, despre legătura omului cu Dumnezeu şi cu natura etc. În mitologia populară, omul se află în centrul universului. El primeşte din toate direcţiile semnale care indică noroc sau nenoroc, succes sau eşec. Căderea unei stele înseamnă moartea unui om, eclipsele de soare ori de lună prezic moarte, ciumă, foamete, război. Curcubeul apare după ploaie pentru a aminti că nu va mai avea loc niciodată un potop. Fiinţele naturii posedă însuşiri care le permit să-l avertizeze pe om de pericole sau să-i transmită altfel de informaţii: strigătul bufniţei anunţă moarte în familie, ciripitul unei păsări anunţă oaspeţi; de câte ori cântă cucul, atâţia ani mai are de trăit omul. Cotcodăcitul găinilor, mugetul unui animal domestic, visele, dar şi faptul de a se împiedica de ceva – toate acestea au caracter de simbol şi arată omului că este în continuare în contact cu divinitatea şi că aceasta îi acordă protecţie. În acest articol vom încerca să vedem ce sunt strigoii și cum se clasifică; Cum sunt descriși ei în lucrările de specialitate și ce obiceiuri se practică pentru a scăpa de strigoi? Vom vedea că strigoii sunt creaturi de coșmar din mitologia românească, reprezentări demonice ale persoanelor care, după o viață de păcat și nelegiuiri, sunt blestemate, ca după moarte să continue să bântuie pe pământ. Vom vedea că viaţa omului, precum şi întâmplările din univers, sunt hotărâte de criterii magico-mitice. Aceasta face ca mitologia să devină un fel de religie neoficială, paralelă celei creştine. Este ceea ce Eliade denumeşte „creştinismul cosmic”, adică un creştinism ţărănesc, caracteristic românilor şi în genere popoarelor din sud-estul Europei, iar tot acest sistem filozofic constituit pe baza gândirii magico-mitice face satul independent din punct de vedere cultural.