Discursul nostru științific își propune să reabiliteze estetic moștenirea literară națională din perioada interbelică: opera valoroasă a lui Sergiu Matei Nica: poet, prozator şi publicist român din Basarabia, unul dintre cei mai talentaţi și cei mai puţin cunoscuţi scriitori basarabeni din interbelicul românesc, care face parte din mișcarea generaționistă de la mijlocul anilor ’30 ai secolului XX și care și-a propus să reabiliteze prestigiului literar al provinciei Basarabia și să ofere personalitate nouă și deosebită spiritualității basarabene. Jurnalul de scriitor, lăsat în şapte caiete manuscrise, ce acoperă intervalul 1968–1973 și însumează notaţii diaristice (din tinereţe, de pe front ori din închisoare), eseuri, luări de poziţie, opinii relative la viaţa literară, socială şi politică, este o lucrare memorialistică de o mare valoare documentară istorico-literară prin bogăţia şi unicitatea ei. La începutul cercetării doctorale am ales să supunem analizei pagini inedite din ultimul caiet-jurnal al lui Sergiu Matei Nica, păstrat în fondul aflat la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi, 8 texte-notații de jurnal autoreferențiale, înscrise din februarie până în iulie 1973, în care își concentrează opinia asupra propriei vieți literare, a creației sale polifonice și a concepției despre artă Bustografie (I); Notă pentru o autobiografie literară (II-VII), și un şir de meditaţii autorefelxive asupra itinerarului biographic: Bine şi rău, Calităţi şi neajunsuri, Obsesia urmelor, Victoriile lui Pirus, Stigmatul scrisului, De ce am renunțat? În jurnalul său, asupra căruia ne vom opri în special, Sergiu Matei Nica relatează circumstanţele în care el a fost silit să părăsească uneltele scriitorului şi explică pe larg de ce nu le-a putut relua vreme de peste 20 de ani, dar şi de ce, purtând mereu „stigmatul scrisului”, a trebuit să o facă, fie şi cu o mare întârziere, fără ca totuşi să o ducă la finalizare deplină.