Una dintre caracteristicile stilistice ale componisticii lui Gheorghe Neaga, esențială prin însăși manifestarea sa, se referă la materialul tematic de proveniență națională, aflat în strânsă legătură cu melosul popular autohton. Un șir semnificativ de exemple se vor găsi în opusurile în genul de suită ale acestuia, în care, deși nu sunt citate directe sau imitații din folclor, Gheorghe Neaga reușește să găsească o modalitate de regândire a elementului folcloric la nivel intonațional, melodic, ritmic, etc, prin care muzica genuină să capete însemnătate științifică. Cronologic, suitele au apărut în perioade distincte, ceea ce a permis punerea în evidență într-o formă succintă şi clară interpretarea formelor și evoluția limbajului neaghian, vis-a-vis de muzica tradițională, prin transformările pe care le suportă pe parcursul anilor de la Suita pentru pian (1961), Suita pentru cvartet de coarde (1965), Suita pentru orchestră de cameră (1966), la Suita pentru orchestră de coarde (1970), Suita concertantă pentru violoncel și pian (1986) și apoi Suita pentru cvintet de instrumente de suflat.În partiturile acestora rădăcinile folclorice se manifestă prin intermediul diferitelor procedee de prezentare și prelucrare, printre care prezența unui tematism în caracter dansant, puternic influiențat și pătruns de vioiciunea și coloritul stilului și ritmului muzicii folclorice autohtone de joc; utilizarea melodiilor de inspiraţie folclorică și evidențierea unor formule ritmice sau, în general, a ritmului specific unor genuri ale liricii folclorice; alternanța metrică în scopul afirmării unei asimetrii caracteristice pentru anumite genuri folclorice; valorificarea partidelor instrumentale în scopul imitării acompaniamentului de țambal și evidențierea potențialului viorii ca instrument folosit de lăutari; observarea unei țesături sonore multicolore pătrunsă de intonații și leitintonații care provin din melosul liric folcloric etc. Așadar, incluse în partiturile tuturor suitelor prin cele mai originale metode, diferite elemente ritmice, melodice sau modale relatează despre atașamentul continuu al autorului pentru melodia străbună.