Elemente nelipsite din arhitectura interioară a casei tradiţionale, textilele ocupau un loc important, prezentând o mare diversitate. Misiunea femeilor, pe lângă multitudinea de treburi casnice necesare de realizat în gospodării (sec XIX, începutul sec. XX), ţinea de crearea stării de bine a interiorului casei, aşa zisul „îmbrăcatul casei”. Fiecare „găteală a casei” era concepută de la idee până la realizare rezumată la realizarea unei mare diversităţi de textile de interior. Parte din textile, fiecare „tânără nevastă” o primea în calitate de dar la nuntă, numită „zestre”, oferită de familia sa. De cele mai multe ori erau „atâtea cât să ajungă pentru îmbrăcatul unei odăi”. Pentru restul spaţiului, textilele erau ţesute în casă ulterior. În dotarea casei exista cel puţin un echipament de ţesut numit „stative”- termen atribuit echipamentului pentru ţesut orizontal identificat în uzul verbal cotidian. Unele gospodine, bune ţesătoare, aveau, pe lângă „stative”, şi război în „druci” - vertical pe care se ţeseau covoarele/scoarţele de perete. Prezenţa Covoarelor în casă denota statutul înalt al posesorilor în societate. Estetica covoarelor din aspectul comunicării exprima valorile spirituale ale creatoarei sau posesorilor. Domeniul textilelor de interior, ce decorau casele, prezenta o mare diversitate, structurarea cărora poate fi realizată după mai multe criterii de referinţă: destinaţie, materia primă utilizată, echipamentul cu care au fost realizate, conceptul estetic, perioada de timp în care au fost confecţionate, ocazia utilizării etc. Funcţionalitatea textilelor de interior era determinată de următoarele funcţii: utilitară şi informaţional-estetică. Funcţia utilitară, în raport cu textilele de interior, se referă la funcţia de apărare, funcţia fiziologico-igienică, incluzând pe cele de izolare termică, permeabilitate la aer şi vapori, capacitatea de absorbţie, rezistenţă la murdărire, rezistenţă la încărcare electrostatică.