În timpul celor mai vechi civilizații, fie ca este vorba despre pământurile istorice chineze, indiene, elene sau romane, guvernarea s-a realizat cu precădere de o minoritate care a reușit sa conceapă mecanisme de control al marii majorități ai locuitorilor, integrând și asimilând diverse popoare sub același steag. Efortul autorităților antice s-a concentrat în special pe educarea unității politice și ca urmare a disciplinei militare drept necesitate de asigurare a securității statului (imperiului). În acest articol autorul valorifică experiența civilizațiilor antice, menționând că în Egiptul antic, considerat drept tipic pentru civilizațiile orientale, oferă un exemplu al politicilor de asmilare a comunităților etnice. Astfel, promovarea politicii de înrobire a ”străinilor”, neacceptarea integrării popoarelor noi cucerite în societatea egipteană au făcut din Egipt o pradă ușoară invadatorilor estici. Astfel Egiptul antic este un model de eșec în asigurarea securității statului ca rezultat direct al unei politici eșuate de integrare socială a minorităților etno-culturale. În același timp, Egiptul antic a realizat o victorie incontestabilă în asimilarea cuceritorilor sub aspect cultural prin prisma superiorității patrimoniului cultural demonstrând ipoteza: o cultură net superioară asimilează întotdeauna culturile inferioare. Grecia antică reprezintă cel mai timpuriu exemplu de asimilare și integrare etnoculturală. Aici ia naștere și se dezvoltă teoria importanței omului doar pentru faptul că este om și nu membru al unui grup etnic. Principala politică de asimilare a etniilor în Grecia antică a constat în transformarea popoarelor cucerite în greci printr-o influență enormă a sistemului cultural, politic, social și educațional. Strabon scria că „grecii fie au elenizat, fie au exterminat toate poparele peste care s-au stabilit”. Această unitate realizată prin sentimentul distinct al apartenenței la sângele elen, religie comună, tradiții și civilizație comună au transformat orașele grecești în origini consecințe a unui proces de colonizare nu prin arme, ci prin cultură și religie. Evitarea politicilor de integrare socio-economică și drept urmare lărgirea prăpastiei dintre clasa oamenilor bogați și sclavi au subminat statele Greciei antice din interior prin lupte de clasă, răbufniri și răscoale, fapt care a condus la cuceririle macedoniene, iar ulterior la cele romane. Alexandru Macedon a înțeles că stabilitatea unui imperiu vast are la bază omogenizarea și stabilirea relațiilor de egalitate între popoarele acestuia. Limba greacă devine principalul instrument de integrare a etniilor (drept exemplu poate servi faptul că pentru a face parte din armata lui Alexandru era suficient doar să cunoști limba greacă). Aceste politici raționale de integrare au condus la crearea unui imperiu faimos ale cărui realizări au influențat istoria întregii omenirii. În concluzie, autorul menționează că în prezent asistăm la implementarea diferitor modele de politici integraționiste etno-culturale precum: multiculturalismul, incluziunea formală, asimilarea etc. Drept modele ale multiculturalismului și pluralismului putem enumera Canada, SUA și Australia. Identitatea naţională în aceste state n-a avut premise pentru a se cimenta în jurul ideii de o singură identitate etnică sau rasială, prin urmare aceasta n-a fost în mod inerent legată de o astfel de identitate. Acest lucru a permis dezvoltarea unei abordări mai cuprinzătoare pentru noţiunea de „popor” fapt care a condus ulterior la o dezvolate exorbitantă a acestor state sub toate aspectele.

During the earliest civilizations, whether in the historical lands of China, India, Greece or Rome, the government was mainly dominated by a minority who devised mechanisms to control the vast majority of the population, integrating and assimilating various peoples under the same flag. The efforts of the ancient authorities focused mainly on educating political unity and military discipline as a necessity to ensure the security of the state (empire). In this article, the author capitalizes on the experience of ancient civilizations, noting that in ancient Egypt, considered typical of Eastern cultures, he provides an example of the policies of assimilating ethnic communities. Thus, promoting the policy of enslaving “foreigners”, the non-acceptance of integrating the newly conquered peoples into Egyptian society made Egypt an easy prey for the Eastern invaders. Thus, ancient Egypt is a model of failure to ensure state security directly resulting from a failed policy of social integration of ethnocultural minorities. At the same time, ancient Egypt achieved an indisputable victory in the assimilation of the conquerors from a cultural point of view in terms of the superiority of cultural heritage, proving the hypothesis: a superior culture always assimilates inferior cultures. Ancient Greece is the earliest example of ethnocultural assimilation and integration. Here the theory of the importance of man is born and developed only because he is human and not a member of an ethnic group. The central policy of ethnic assimilation in ancient Greece was the transformation of the conquered peoples into Greeks through an enormous influence of the cultural, political, social and educational system. Strabo wrote that “the Greeks either Hellenized or exterminated all the peoples over whom they settled.” This unity achieved through the distinct feeling of belonging to the Greek blood, common religion, traditions and common civilization turned the Greek cities into origins consequences of a process of colonization not by weapons but by culture and religion. The avoidance of socio-economic integration policies and, as a result, the widening gap between the class of rich and enslaved people undermined the states of ancient Greece from within by class struggles, outbursts and uprisings, which led to Macedonian and later Roman conquests. Alexandru Macedon understood that the stability of a vast empire is based on homogenization and the establishment of equal relations between its peoples. The Greek language is becoming the primary tool for integrating the ethnic groups (as an example, to be part of Alexander’s army, it was enough to know only the Greek language). These rational integration policies led to the creation of a famous empire whose achievements influenced the history of all humanity. In conclusion, the author mentions that we are witnessing different models of ethnocultural integrationist policies such as multiculturalism, formal inclusion, assimilation, etc. As models of multiculturalism and pluralism, we can list Canada, the USA and Australia. The national identity in these states did not have the premises to be cemented around the idea of a single ethnic or racial identity; therefore, it was not inherently linked to such an identity. This allowed the development of a more comprehensive approach to the notion of “people”, which later led to an unreasonable development of these states in all respects