În cadrul luării noastre la cuvânt, intenţionăm să prezentăm, alături de semnifi caţia unor episoade de notorietate (precum atacul asupra Legaţi ei României de la Berna sau formarea primelor organizaţii militante ale exilului), o serie de ipostaze mai puţin cunoscute ale emigraţiei româneşti în prima decadă după încheierea celui de al Doilea Război Mondial. Astfel, dacă unele operaţiuni (spectaculoase, dar controversate) de răpire a câtorva persoane din cadrul exilului sunt relativ cunoscute, despre detaliile operaţiunilor speciale, în special trimiterea de curieri şi lansarea unor echipe de paraşutişti voluntari, din avioane militare americane fără semne distinctive (în perioada 1951-1953) se ştiu extrem de puţine şi persistă în continuare un mare număr de confuzii. La fel de interesantă este, în opinia noastră şi supravegherea informativă „la cald” a lagărelor de refugiaţi, inclusiv anchetele informative care se efectuau după repatrierea în România, dar şi, aproape ca „în oglindă”, la stabilirea emigranţilor în centrele de internare din Italia şi Austria. Nu ne propunem să descriem România anilor 1945-1969 doar ca o ţară de emigraţie ci şi, aproape în egală măsură, ca destinaţie pentru imigraţie. Prima categorie de persoane transferate prezentată este cea a românilor repatriaţi. Până în prezent, s-a insistat mai mult pe activitatea Comitetului Român de Repatriere (for guvernamental care dispunea şi de un organ de presă propagandistic) şi mult mai puţin pe fenomenul de repatriere în sine, care a fost unul constant şi în anii `50. Cea de a doua categorie prezentată va fi cea a emigranţilor politici (comunişti) din ţările vecine, care în perioada de referinţă s-au stabilit în număr mare pe teritoriul României, generând importante disensiuni atât cu ţările de origine, cât şi în cadrul propriei diaspore. Pentru descrierea tuturor aspectelor de mai sus, ne propunem să utilizăm masiv documente recent declasifi cate în arhivele româneşti, în special cele create de fosta Securitate.