La fi nalul celui de-al Doilea Război Mondial, o nouă organizaţie internaţională – Naţiunile Unite – părea a fi menită să asigure pacea şi ordinea în întreaga lume. Statele acceptate în ONU se simţeau parte a marii comunităţi internaţionale şi aveau senzaţia unei securităţi depline. Noul regim politic de la Bucureşti, impus de sovietici în 1945 şi consolidat în urma alegerilor frauduloase din 1946, avea nevoie disperată de recunoaştere în exterior şi de legitimitate în interior. Primirea României în Organizaţia Naţiunilor Unite ar fi asigurat, în ochii nomenclaturii comuniste de la Bucureşti, o securizare a regimului şi o posibilitate de afi rmare pe scena internaţională. Dar începutul în forţă al Războiului Rece a însemnat şi blocarea instituţiei mondiale. Din 31 de state care au depus cerere de intrare în ONU între 1946-1955 doar 9, mai puţin de o treime, au primit acceptul. Pentru restul, s-au desfăşurat bătălii diplomatice şi ideologice, pe durata unui deceniu. În cazul României, URSS şi aliatele sale au forţat în direcţia primirii sale în ONU. Sprijinul nu era dezinteresat: intrarea Republicii Populare Române în arena internaţională ar fi suplimentat vocea Moscovei şi ar fi însemnat susţinerea activă a propagandei est-europene. De cealaltă parte, SUA şi blocul occidental s-au opus intrării în ONU a ţărilor vasale Moscovei, motivând cu defi citul democratic al Estului şi cu posibilitatea nerespectării Cartei Naţiunilor Unite.