Considerat drept cel mai conservator element al culturii, ritualului funerar i s-a atras o deosebită atenţie în atribuţiile etnice ale ansamblurilor arheologice. În calitate de indicii ale atribuirilor etnice, în tradiţia istoriografi că, au fost înaintate diferite elemente ale complexelor funerare: amenajările funerare, ritul şi inventarul înmormântărilor. Acestora li s-a adăugat prezenţa ori lipsa unor tradiţii păstrate din perioadele precedente, relevând un grad de continuitate şi aprecierile de ordin social, prin care diferenţele între complexele funerare erau puse pe seama unei stratifi cări sociale. Alături de alte categorii ale materialului arheologic, componentele descoperirilor funerare au fost atrase, în special, în construirea unei „graniţe etnice” între populaţia sedentară nord-tracică şi grupurile de nomazi scitici. Unul din principalele indicii ale diferenţierii îl constituie până în prezent ritul: predominarea incineraţiei în cadrul biritualismului pentru lumea tracică, pe de o parte, şi prezenţa exclusivă a inhumaţiei pentru sciţi. Celelalte elemente ale ritualului, precum construcţiile funerare, structura inventarului depus în morminte, deşi acceptate aprioric ca argumente clare de atribuiri etnice, au trezit discuţii controversate în unele cazuri. Mai mult decât atât, prezenţa unor complexe funerare, în care se întâlnesc ambele tradiţii, permit lansarea mai multor ipoteze, printre care şi ideea că practicile funerare nu prezintă un domeniu rigid al tradiţiei, ci pot refl ecta anumite interferenţe ale tradiţiilor mai ales în zone de contact.