În contextul culturii europene şi al celei indo-europene, substratul armonic din melodia românească este original şi influenţat de diatonismul european şi cromatismul oriental bizantin. Unii călători străini au afirmat în cronicile lor faptul că formaţiile instrumentale româneşti nu cunoşteau acompaniamentul armonic până la sfârşitul secolului al XIX-lea (Anton Pann, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică, Bucureşti, în tipografia sa, 1845. Gheorghe Ciobanu,  Lăutarii din Clejani, Repertoriu şi stil de interpretare, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1969). Alte cercetări infirmă această opinie, iar la formațiile instrumentale româneşti dinainte de secolul al XIX-lea, nu putem vorbi de o armonie sau de o polifonie de factură cultă. În ţara noastră s-a trecut de-a lungul timpului de la fenomenul monodic al melodiilor populare, la unele fenomene armonice (sub forma pedalelor simple sau duble ale cimpoaielor, isoane guturale), polifonice sau heterofonice.  Unele aspecte referitoare la particularităţile acompaniamentului armonic lăutăresc pot fi desprinse din „aranjamentele” compozitorilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Relaţia dintre tonică şi dominantă atât în interpretare la cobză cât şi la ţambal, aflat în plină ascensiune în vremea respectivă, apare în special sub formă placată sau în figuraţii melodico-ritmice.  De-a lungul timpului, influenţat de muzica occidentală acompaniamentul melodiilor populare evoluează de la bicord (pedală dublă) la trison, transformarea fiind favorizată şi de răspândirea ţambalului mic. În felul acesta s-a declanşat o rapidă dezvoltare a acompaniamentului armonic, diversificându-se structurile acordice şi înlănţuirile, procesele modulatorii – trecându-se de la o armonizare instinctivă la un limbaj armonic cu grad ridicat de complexitate. În contemporaneitate, acompaniamentul instrumental este o prezenţă indiscutabilă în muzica de joc şi generează noi mijloace de expresie. Instrumentele acompaniatoare care s-au perindat de-a lungul timpului au contribuit pe rând la îmbogăţirea procedeelor prin care se realizează „ţiitura”.  Nu putem vorbi de un sistem unitar de armonizare a melodiilor populare, ci de mai multe, diferenţiate pe plan regional, în funcţie de structura tarafului, de interpreţi şi de genul muzical practicat. Limbajul armonic al melodiilor din Moldova foloseşte în general toate structurile acordice de trei şi patru sunete din armonia clasică. Acordurile pot avea funcţii de tonică, dominantă şi subdominantă; acordurile treptelor secundare, când sunt folosite, au rolul de a prelua funcţiile treptelor principale. Înlănţuirile prin dominante autentice şi plagale - au cea mai mare frecvenţă, o bună parte din acompaniamentele armonice bazându-se pe folosirea exclusivă a acestora.  În Moldova formaţiile lăutăreşti folosesc drept instrumente acompaniatoare cobza, ţambalul şi în practica mai nouă, acordeonul. Acompaniamentul este concretizat în formule ritmico-armonice denumite „ţiituri”, care diferă după categoriile mari de dansuri (de horă, de sârbă). Zona Moldovei foloseşte, în linii mari, aceeaşi manieră de acompaniament ca în Muntenia, fapt explicat datorită circulaţiei lăutarilor pe distanţe mari, în cele două regiuni.