Cine decide şi cine execută? – acestea constituie cele două întrebări tipice pe care se axează funcţia autorităţii şi puterii în interiorul familiei tradiţionale. Ceva inedit aduce cu sine familia contemporană, şi anume înlocuirea celor două întrebări cu altele: Cine şi cât oferă? Cine şi cât primeşte? Acest schimb de optică în explicitarea autorităţii şi puterii în cadrul familiei se datorează în mare parte factorului economic. Autoritatea circumscrie o gamă largă de conduite şi raporturi sociale. Înţelesul termenului variază între două limite: „Recunoaşterea şi respectul liber consimţit al unui comandament şi/sau al unei valori” şi „supunerea necondiţionată faţă de autorităţi, oricare le-ar fi baza legală sau îndreptăţirea morală” [1, p.23]. Din perspectivă interacţională, autoritatea este percepută ca relaţie de influenţă, comunicare şi schimb reciproc, din care nu pot lipsi tensiunea, conflictul şi contradicţia. Atributele personalităţii se modifică sensibil în raport cu datele contextului situaţional. Din perspectivă psihosocială, persoanele devin actori în situaţie, personaje care joacă roluri sociale determinate, iar autoritatea ataşată rolului şefului se constituie ca leadership. Prin urmare, autoritatea, ca fenomen social, presupune dreptul de a comanda, de a impune ascultare sau spiritul de ordine care se instituie în orice colectivitate umană, inclusiv cea familială [2, p.189]. Autoritatea nu aparţine exclusiv unuia dintre soţi, ci fiecăruia dintre ei, în funcţie de rolurile, socialmente atribuite, şi de competenţele lor în diferitele domenii ale vieţii. Raportul de autoritate variază, întotdeauna, de la o familie la alta. Conform autoarei Bocheński J.M. [3], autoritatea conţine trei elemente: posesorul autorităţii (P), subiectul autorităţii (S) şi domeniul de autoritate (D). Relaţia de autoritate se stabileşte numai dacă aserţiunile lui (P) în legătură cu (D) sunt considerate adevărate sau valide de către (S). Cu alte cuvinte, autoritatea nu poate fi impusă, ea este rezultatul interacţiunii dintre Posesor şi Subiect, constând în semnificaţia dată de (S) aserţiunilor făcute de (P); odată ce aserţiunile în legătură cu domeniul (D) încetează să mai fie considerate valide de către (S), autoritatea lui (P) încetează sau dispare. Bochenski J.M. consideră că autoritatea are următoarele proprietăţi: 1) este „ireflexivă” (nimeni nu este, în nici un domeniu, o autoritate pentru el însuşi); 2) este asimetrică în acelaşi domeniu, dar nu este asimetrică în domenii diferite (adică nu exclude posibilitatea inversării rolurilor între posesor şi subiect, dacă se schimbă domeniul); 3) este tranzitivă (dacă o persoană este autoritate pentru altă persoană, iar aceasta, la rândul ei, este autoritate pentru o a treia persoană în acelaşi domeniu, atunci prima persoană cu autoritate este o autoritate şi pentru a treia persoană în domeniul dat); 4) dictatura autorităţii este absurdă din punct de vedere logic (întrucât fiecare om este, în cel puţin un domeniu, o autoritate pentru ceilalţi oameni, atunci nici un om nu este pentru un alt om o autoritate în toate domeniile). Autoritatea poate fi de diferite tipuri: normală, adică funcţională, şi patologică; autocratică (a conducătorului absolut) sau democratică; de tip arhaic sau modern; epistemică sau deontică. Bocheński J.M. subliniază faptul că autoritatea deontică (în limba greacă, deo mai înseamnă „eu trebuie”) desemnează autoritatea şefului, superiorului dintr-o organizaţie, grup; în acest caz, domeniul (D) constă în regulile de funcţionare sau în directive. Autoritatea deontică este autoritatea persoanei numite şi este fundamentată pe reguli şi regulamente care trebuie acceptate ca valide pentru simplul fapt că sunt oficiale, iar autoritatea epistemică este autoritatea persoanei ale cărei afirmaţii în legătură cu un anumit domeniu sunt considerate corecte. Ea trebuie obţinută şi nu menţinută prin aserţiuni corecte: decizii corecte, soluţii, cunoştinţe exprimate, date, informaţii. Referitor la aceste forme de autoritate, Ciupercă C. aprecia că, în familia patriarhală, autoritatea bărbatului asupra femeii este mai mult deontică decât epistemică, neînţelegându-se de aici că aceasta din urmă îi lipseşte [4, p.61].  Autoritatea deontică a bărbatului asupra femeii şi a familiei întregi îşi are originea în dreptul roman, acordat lui „pater familias”, drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi a copiilor. Aceste drepturi, pe care le deţinea „pater familias”, derivau din puterea ce o avea asupra persoanelor şi bunurilor, care constituiau împreună familia. Autoritatea lui asupra familiei era cu atât mai mult justificată, cu cât acesta deţinea în mâinile sale mijloacele de existenţă a familiei. Familia tradiţională era caracterizată printr-o ierarhie clară, iar respectarea acestei ierarhii presupunea condiţia echilibrului familial. Le Play F. considera că ierarhia nu era „naturală”, ci întemeiată pe capacitate. Familia tradiţională avea la bază o ierarhie strictă, care genera ordine şi chiar libertate. Macazul care a schimbat cursul autorităţii familiale l-a constituit apariţia capitalismului cu toate consecinţele ca i-au urmat. În momentul în care proprietăţile familiale private au fost concentrate doar în mâna câtorva, familia încetează de a mai exista ca o unitate economică de subzistenţă şi atunci, atât bărbatul, cât şi femeia, trebuiau să fie propriii lor întreţinători. Chiar din faza iniţială a capitalismului, bărbatul pierde teren în favoarea femeii în ceea ce priveşte autoritatea, deoarece capitalismul a apărut şi s-a dezvoltat începând cu prelucrarea firelor, torsul lor, ţesutul pânzelor, vopsitul lor, cu diverse broderii – activităţi care erau cel mai bine remunerate şi care ţineau de competenţa femeilor. Aşa se face că femeia ajunge, deodată, sursa principală de venit în gospodărie. Chiar dacă acest fapt nu a durat o perioadă prea mare de timp, pentru că s-a impus acea „maternitate morală”, totuşi, s-a dovedit, în cele din urmă, a fi germenele autonomiei feminine faţă de autoritatea masculină. Tendinţa de emancipare a femeilor din sec. al XIX-lea şi al XX-lea au dus la accentuarea flexibilităţii structurii de autoritate, datorită obţinerii, în primul rând, a egalităţii între genuri, a obţinerii independenţei economice a femeii, precum şi la ieşirea ei din carapacea spaţiului privat şi de sub tutela soţului. Relaţia modernă surprinde reciprocitatea puterii şi autorităţii, pe diferite nivele şi în diferite intensităţi, în contextul mai general al unui egalitarism afirmat şi tot mai des pus în practică. Partea negativă a ideologiei egalitariste rezidă în faptul că orice diferenţă dintre bărbat şi femeie este văzută ca o sursă de inegaliate. Factorii esenţiali care au determinat flexibilitatea raporturilor de putere în familia modernă au fost: emanciparea femeii; independenţa economică a femeii; implicarea tot mai accentuată a femeii în viaţa socială; devalorizarea sentimentului în relaţia de cuplu. Femeia, independentă economic, îşi permite să experimenteze relaţii diverse în contextul dorinţei de a se realiza pe plan profesional. În timp ce bărbatul, de teama de a nu fi dezamăgit sau părăsit, încearcă să nu se mai implice atât de mult emoţional. Iar minimalizarea sentimentului dintre soţi are repercusiuni asupra distribuţiei autorităţii între cei doi. Lipsa sentimentului atrage după sine şi lipsa dominaţiei, o renunţare la autoritate şi putere, acceptându-se deliberat echilibrul decizional. Aceste modificări, care au avut loc la nivelul autorităţii dintre bărbat şi femeie, au condiţionat şi modificarea relaţiei de autoritate între părinţi şi copii. Frecventele absenţe ale ambilor părinţi de acasă, în scopul muncii, oferă copilului o altă viziune asupra autorităţii, de cele mai dese ori aceasta lipsind. Efectele lipsei autorităţii parentale sunt multiple, începând de la accentuarea aroganţei până la scăderea sentimentului de siguranţă a copilului. Deşi se pare că, în urma fenomenelor care au dus la egalizarea autorităţii din cadrul familie, nu ar trebui să mai existe raporturi de autoritate, totuşi acestea continuă să existe. Cauza principală constă în faptul că autoritatea şi puterea în familie se află într-un proces de construcţie şi reconstrucţie, în funcţie de negocierile ce au loc între parteneri, de atitudinile şi comportamentele acestora faţă de rolurile pe care le îndeplinesc în familie şi de statusul pe care-l deţin în afara ei; fapt ce a determinat implicarea mai multor teorii în explicarea acestui fenomen, ca teoria schimbului; teoria resurselor formulată, iniţial, de Wolfe D.M. şi, ulterior, de Blood R.O. [2]; teoria ciclurilor vieţii familiale etc. Însă toate explicaţiile ce le oferă aceste teorii oscilează în jurul ideii că dinamica autorităţii din interiorul unei familii depinde, în primul rând, de factorul economic, adică creşterea sau reducerea nivelului de autoritate sunt direct proporţionale cu resursele financiare pe care un membru familial le investeşte la un moment dat în funcţionarea sistemului familial. Iată de ce, în familia contemporană nu mai este valabilă întrebarea: Cine decide? şi Cine execută?, în explicarea autorităţii din cadrul familiei, ci: Cine şi cât oferă? şi Cine şi cât primeşte?